Va promiteam zilele trecute o serie de 3 articole in care sa scriu pe larg despre experienta noastra cu gestionarea emotiilor:

I – reglarea emotiilor

II – povestea noastra prin ochi de mama

III – povestea noastra prin ochi de tata

Revin asadar revin azi cu un exemplu din casa, asa cum il vad eu ca mama.

Evenimente din copilaria parintilor

Eu cred ca, de cele mai multe ori,  prin comportamentele si reactiile lor parintii si bunicii urmaresc binele copiilor. Pe vremea cand eram noi copii insa ei nu aveau atatea surse de informare, nu existau atatea abordari de parenting bland si neconditionat, asa ca ne-au crescut cum au crezut si stiut ei mai bine.

Imi aduc aminte de o seara cand imi faceam temele. Eram in clasa I si stateam la bunici. Aveam tema de casa sa scriu o pagina intreaga A5 cu “2”. Pe ultimul rand am gresit, bunica a incercat sa stearga cu o lama, eu am scris peste si rezultatul nu arata bine. Reactia bunicii, o perfectionista prin definitie, a fost sa rupa pagina si sa ma puna sa o iau de la capat pe principiul “ce o sa zica invatatorul?”, “nu te las sa te duci cu caietul in halul asta”… Reactia mea: din tristete pentru munca depusa, mascata de manie, i-am spus ca e proasta. Imi aduc aminte perfect bataia incasata, dar asta e alta poveste.
 

Cuvinte invatate de la colegii de gradinita si povestea noastra

Revenind la prezent, presupun ca Alex nu e singurul copil care invata cuvinte si expresii nepotrivite de la colegii de gradinita. Repertoriul lui se bazeaza, in mare, pe ” prostule!”, “cap de camila!” sau eventual o combinatie a celor doua.

Ma abtin din ras cu greu uneori cand, la suparare, Alex ne spune suparat ca suntem “cap de camila”. Nu ma afecteaza si imi e usor sa ii raspund fie cu uimire teatrala exagerata, fie cu amenintari de gadilat sau cu glume.

Cand insa aud “prostule” (de cele mai multe ori nu sunt eu destinatarul acestui apelativ) ma zburlesc imediat. Are legatura cu ce am trait in copilarie? Probabil ca da. Uitandu-ma inapoi, pot reproduce in detaliu scena dupa mai bine de 25 de ani si asta inseamna ca m-a marcat suficient incat creierul meu sa decida sa puna amintirea asta in sertarul marcat cu “Memorie pe termen lung”. Ma asteptam deci sa pot reactiona altfel la auzul cuvantului iesit din gura lui Alex. Nu l-am lovit, dar am strigat la el si l-am pedepsit desi stiam cum m-am simtit eu cand am primit acelasi “tratament”. Rezultatul? Niciunul. In sensul ca Alex nu s-a oprit din folosirea cuvantului.

I-am spus sotului ca nu e bine ce facem, ca e impotriva principiilor dupa care am ales sa il crestem si am trecut la abordari mai relaxate. Ne straduim sa ramanem calmi si ne cam iese, uneori avem insa nevoie de sprijinul celuilalt.

Am stat sa intelegem ce sta in spatele acestui cuvant. Alex il foloseste exclusiv in momente de frustrare: fie ca i se darama constructia (care e proasta), fie ca nu ii iese un puzzle (care e si el prost), fie ca da cu mancare pe masa (aici s-ar putea ca proasta sa fie cana, farfuria, furculita sau mancarea), fie ca nu primeste ceva de la noi (si suntem…prosti). Nici macar nu intelege ce inseamna de fapt cuvantul.

Dupa ce am tot aplicat metode ca:

• respiratul adanc inainte de a reactiona
• reactii teatrale, exagerate, glumit, gadilat, alergat prin casa – ca sa descarcam putin din energia acumulata atat la el, cat si la noi
• pastrarea calmului pentru a putea empatiza si a-l ajuta sa gaseasca solutii la problema

punctand de fiecare data ca nu e in regula sa foloseasca cuvantul “prost” am inceput sa vedem rezultatele. Alex foloseste in continuare cuvantul cand e suparat tare, DAR:

• mai rar
• reuseste de multe ori sa se opreasca inainte de a-l rosti
• atunci cand ii scapa isi cere iertare

Concluzii

Concluziile mele dupa cateva luni de cand convietuim cu “prostule!” in casa sunt:

• copilul nu spune asta cu reavointa – e un cuvant auzit (presupun ca si copilul de la care l-a invatat era nervos si astfel a asociat cuvantul, cu emotia si cu reactia);
• in urma eforturilor noastre se straduieste sa isi gestioneze emotia altfel, sa se abtina din a folosi acest cuvant si de a ventila frustrarile prin alte metode;
• stie ca greseste si, cand nu reuseste sa se abtina, isi cere iertare;
• copilul se descarca de emotiile acumulate peste zi atunci cand se simte in siguranta, adica acasa, cu parintii;
• nu are rost sa ne consumam emotional reactionand la randul nostru ca niste copii – ar fi lupte pierdute care ar duce la o relatie nu tocmai armonioasa cu copilul in viitor;
• tipetele si pedepsele trebuie evitate altfel copilul intra si el intr-o reactie de tipul lupta/fuga si atata timp cat functioneaza in modul de supravietuire el nu poate invata;
• e treaba noastra sa ii aratam cum se gestioneaza emotiile, sa ii explicam ce simtim, ce ne vine sa facem, cum ne abtinem, cum ne linistim – facand asta il ajutam sa vada componentele de altfel invizibile ale autoreglarii. Copilul reactioneaza ca un copil pentru ca asta este, asa ca trebuie sa ne amintim cine e adultul. E foarte posibil sa nu ne iasa din prima. Nu-i nimic. Am gresit si noi, ne dam seama de asta, ne cerem scuze si data viitoare ne straduim sa reactionam mai bine.

Cred ca e foarte important sa intelegem ca creierul copilului e inca in dezvoltare, la fel ca si restul corpului sau, ca inteligenta emotionala se dezvolta in timp si aici se includ si mecanismele de gestionare a emotiilor si controlul impulsurilor. Unele regiuni frontale ale creierului ajung la maturitate in jurul varstei de 20-25 de ani. Trageti voi concluzia de aici. 😉

Sursa foto: aici.