Îl văd cum se apropie de Sara cu intenția clară de a o supăra într-un fel sau altul. Nici nu clipesc bine că a și dărâmat construcția la care pitica lucrase câteva minute bune. Îl rog să vină să vorbim și se face că nu mă aude. Sare pe canapeaua nouă deși l-am rugat în repetate rânduri să nu facă asta. Aleargă prin casă strigând cât îl țin plămânii. Și câte exemple mai am…
De când a început școala vedem schimbări în comportamentul lui Alex. Primele ore după ce vine acasă trebuie să fiu zen, pregătită să descifrez semnalele pe care mi le trimite și să îl ajut să gestioneze toate emoțiile adunate peste zi.
Imaginea care mă ajută să rămân calmă e cea a unui balon roșu care se tot umflă cu fiecare interacțiune pe care mă gândesc că el a avut-o de-a lungul zilei: nu-urile auzite, o jucărie stricată sau pierdută, Sara, timp petrecut departe de noi, ceartă cu vreun coleg, somn, gelozie, învățătoarea care poate i-a spus ceva sau poate eu când nu i-am acordat atenție. Cu fiecare exemplu de mai sus creierul lui devine tot mai puțin capabil să se liniștească, iar când balonul ăsta pocnește apare criza de furie sau tantrumul.
Când copilul se poartă ”urât”, e agresiv sau plânge el nu face altceva decât să ceară ajutor pentru o situație pe care nu o poate gestiona încă singur.
Când copilul se poartă ”urât”, e agresiv sau plânge el nu face altceva decât să ceară ajutor pentru o situație pe care nu o poate gestiona încă singur. Comportamentul ăsta nu e o alegere, e un mecanism pe care nu îl poate controla. Să îl cerți pentru asta e ca și cum l-ai învinui că a răcit sau că are o alergie.
Creierul nostru e proiectat în așa fel încât să ne ajute să supraviețuim pericolelor. În momentul în care amigdala, parte a sistemului limbic (creierului emoțional), dă alarma se secretă adrenalină, cortizol și nu numai. Ele pregătesc corpul pentru o reacție de tip luptă sau fugă, dar mai fac ceva. Întrerup legătura dintre creierul emoțional și cel rațional pentru că în fața unui pericol iminent ultimul lucru de care avem nevoie este să stăm să ne gândim și să analizăm.
În timpul crizelor explicațiile raționale nu funcționează pentru că nu sunt auzite. În momentele acelea degeaba vorbim. E ca și cum cei mici s-ar uita la un film fără sonor.
În timpul crizelor explicațiile raționale nu funcționează pentru că nu sunt auzite. În momentele acelea degeaba vorbim. E ca și cum cei mici s-ar uita la un film fără sonor.
Și, ca orice abilitate, gestionarea emoțiilor se învață. Cu multă răbdare și repetiție. Cortexul prefrontal, partea creierul responsabilă, printre altele, de înfrânarea impulsurilor ajunge la maturitate cândva în jurul vârstei de 25 de ani. Dar chiar și atunci capacitatea lui de a gestiona aceste porniri va depinde și de cât antrenament a avut parte și de felul în care noi l-am învățat să reacționeze în situații tensionate.
Cred cu tărie că primul pas către orice schimbare de comportament (și aici vorbesc despre noi, părinții) este să conștientizăm că e nevoie de ea, că tiparul reacțiilor noastre de acum nu e unul eficient sau sănătos. Și-apoi mai e nevoie să ne privim cu blândețe, cu compasiune, să înțelegem că astfel de schimbări nu se petrec peste noapte și să nu ne învinovățim atunci când nu ne iese din prima.
Copiii nu sunt răi și se simt vinovați când nu se ridică la așteptările noastre, când simt că ne-au dezamăgit. Ei au de învățat cum să le facă față emoțiilor, noi avem de învățat cum să îi ascultăm și cum să îi ajutăm fără să îi facem să se simtă și mai rău decât se simt deja în momentele grele.
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Primul pas spre a deveni un părinte conștient
Cum gestionăm agresivitatea copiilor
De ce să îți îmbrățișezi copilul când el se poartă urât
Parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri
Nu există prea mult”în brațe” pentru copii
De ce copiii fac cel mai des crize în prezența mamei
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
8 Comments
Foarte interesant articolul, Cristina. Și eu trec prin multe astfel de momente cu Victor. Am citit și citesc în continuare cărți despre creierul copilului și inteligența parentală și totuși, în momentele de criză parcă nu mai știu ce să fac, parcă uit tot ce am învățat… Tot ce pot face este să îl iau de acolo (dacă e o situație conflictuală cu un alt copil, să zicem) și să vorbesc cu el după ce s-a liniștit. Uneori uit și mă surprind că o țin pe a mea, încercând să explic ce și cum e mai bine. Și uit că nu am cu cine vorbi în acele momente. Totul ține de practică și de perseverență. Trăiesc cu speranța că voi reuși și astfel de comportamente și situații se vor rări… 🙂
Doamne, citesc articolul asta dupa o criza de 40 min a fiica-mii de 4 ani care de prea multa oboseala s-a agatat de refuzul meu de a-i citi o poveste mult prea lunga si a urmat un spectacol de lovituri, plansete, obiecte trantite, tipete, lovituri. Ne luptam cu tiparul asta zilnic, nu am luat cred nici de la tata atata bataie cata am luat de la ea. Si nu e de ras, in 90% reusesc sa nu tip la ea si sa astept calma si disponibila sa treaca criza, dar ma lasa stoarsa ca pe o carpa si de abia apuc sa imi recin pana la urmatoarea. Doar genul acesta de articole imi dau puterea sa nu ii intorc palma. Sper ca I’m doing the right thing. Multumesc! PS Oare sunt singura pe care ar ajuta-o un Club al Mamicilor Anonime cu Copii Agresivi?
Mă înclin în fața ta, Diana. Și înțeleg cât poate fi de greu și în cele 90% și în celelalte 10%. Și noi trăim vremuri interesante, dar care, sper eu, nu mai durează foarte mult. Sfaturi nu am de dat, nici nu sunt expert și-apoi…fiecare situație e atââât de diferită. Tot ce îți pot spune este, din experiența mea, este că eu nu îl las să mă lovească (mă doare rău) sau să o lovească pe cea mică. Safety comes first. Însă, poate te ajută următoarea idee. Plecând de la discuția că orice emoție (mai ales furia) e generatoare de energie care trebuie consumată, la un atelier la care am participat sâmbătă am rămas cu ideea de un colț a furiei în casă. Energia se acumulează în corp la furie, ea trebuie descărcată, dar în loc să rănească pe cineva, să îl ajutăm să redirecționeze energia asta spre niște perne sau plușuri, de exemplu. Mulțumesc că mi-ai scris!
Pe mine copiii m-au invatat sa-mi gestionez propriile emotii 🙂 Cand m-am confruntat cu problema aceasta, cu lipsa instrumentelor de a gestiona crizele primului copil, am inceput sa ma documentez foarte detaliat pe acest subiect. Am devenit psihologul copiilor mei. Dar oricum – lucrul acesta cel mai greu se invata, mai ales daca tu, ca parinte, ai avut careva traume in copilarie ce te-au impiedicat sa inveti corect sa reactionezi la situatii stresante. Dar acest lucru se invata, primul pas e constientizarea 🙂
Multumesc pentru acest articol. Citesc mult in engleza pe acest subiect, si chiar aveam nevoie ceva si in romana ca sa pot distrubui mai departe 🙂
Natalia, mă bucur că a fost de folos. Mi-a plăcuta asta cu psihologul copiilor tăi. Ce fain ar fi să fim, uneori, psihologi pentru noi înșine, să ne punem niște întrebări despre comportamentele copiilor noștri, care ne apasă pe niște butoane!
M-am confruntat si eu de cateva ori si din pacate cam des in ultimul timp cu aceste crize la baietelul meu de 2 ani si 4 luni! Incerc sa gestionez situatia pasnic insa nu mi-a iesit de fiecare data. Regret apoi amarnic ca nu am reactionat cum trebuie. Acum cand citesc ca aceste crize oribile se pot manifesta si la varste mai mari, ma cam ingrozesc! Si mai ales cand copilul devine violet fata de tine sau se poate accidenta. Nu stiu, copil fiind nu am avut astfel de manifestari si nici la alti copii de varsta mea nu imi amintesc sa fi vazut vreodata. Oare ce se intampla? Gresim noi cu ceva? De ce acum 30 de ani nu vedeam astfel de manifestari?
Nu degeaba li se zice the terrible twos, Mădă. 🙂 Sunt manifestări cât se poate de normale. Sinceră să fiu, nu cred că există adult căruia să îi iasă să fie pașnic de fiecare dată. Dar e intersant să te uiți la ce simți tu când copilul are o criză. Ce face diferența între situațiile în care poți rămâne calmă și cele în care nu poți. Ce emoție simți când nu reușești? De ce anume e generată? Cât despre ce ne amintim din copilărie… depinde de multe lucruri. Faptul că nu ne amintim anumite lucruri nu înseamnă că ele nu s-au întâmplat. Iar generația asta de copii mie mi se pare foarte diferită. Din experiența mea, când eram copil nu ne manifestam emoțiile pentru că ”nu se face”, ”nu e frumos”, ”fetițele mari nu fac…”, ”e rușine”, etc. Pe când copiii de acum, mă rog, o parte dintre ei, sunt crescuți cu iubire necondiționată și încurajați să își exprime emoțiile. Dar, ei au nevoie și de dragoste și de limite blânde, dar clare. Ah, și furia copiilor mai mari arată altfel decât crizele de la 2 ani. 🙂
Știu că a fost scris de mult acest articol dar incerc și eu…băiatul meu cel mare de 9 ani, cel mai mare din 4 frați de la un timp de poarta foarte urat cu mine , efectiv nu îl recunosc, șterge pe jos cu mine și nu reușesc să înțeleg ce se petrece cu el, el nu era așa. Mă gândesc că nu e ușor să fii frate mai mare , că e o presiune mare, că o vrea pe mama pentru el mai mult dar am nevoie de ajutor sa îl înțeleg pentru că reacționez aiurea și mă supăr pe el și ne certăm mai ales că nu își cere scuze, nu simte sa facă asta. Refuza sa mă ajute cu lucuri minore, gen să își strângă jucăriile, tipa la mine , nu mă ascultă și nu înțeleg cum am ajuns aici …orice recomandare de carte e bine venita sau chiar un psiholog., Nu vreau sa îl pierd dar simt că ne îndepărtăm cu fiecare conflict. Conflictele sunt cu mine doar, nu și cu tatăl…