Mă întreba aseară o prietenă cum gestionez crizele de furie ale Sarei, ea simțindu-se uneori neputincioasă în fața reacțiilor băiețelului ei. M-am trezit zâmbind cu empatie și înțelegere la ecranul telefonului. Știu atât de bine cum e să simți că mai e foarte puțin zen rămas pe fundul rezervorului tău emoțional.
Discuția cu ea mi-a adus aminte de o serie de articole scrise când Alex avea 4 ani. Pentru noi atunci a fost momentul în care am simțit ce înseamnă de fapt celebrele tantrumuri și crizele continuă – mai rar și mai intens – chiar și acum, la aproape 7 ani. Sara pare a fi un fel la late adopter la rândul ei, pentru că la 2 ani și 2 luni încă nu a intrat în temuta etapă.
Articolul ăsta nu se vrea a fi sfat, am încetat de mult să mai dau sfaturi, mai ales dacă nu îmi sunt cerute. Ceea ce povestesc aici e doar experiența mea, cu bune și cu grele. E adevărat că citesc foarte mult, că meseria mea e de așa natură că mă preocupă lucrurile ce țin de dezvoltarea personală, de conștientizarea de sine, că mă fascinează creierul uman și neuroștiințele, că am doi copii și 7 ani de experiență ca părinte, dar pe lângă asta sunt și om. Un om simplu, cu probleme, frământări, temeri, cu un copil interior aflat încă în recuperare.
3 lucruri care mă ajută să depășesc cu bine furtuna emoțională (de cele mai multe ori)
Primul lucru pe care îl fac, așa cum se vede din titlu, este că îmi asum că furia pe care o simt e a mea. Nu e întâmplător că am scris ”când mă enervez pe copil” și cred că această poziționare e mult mai utilă decât una de genul ”mă enervează copilul”. Indiferent dacă ne place sau nu, comportamentele noastre sunt rezultatul unor emoții, care la rândul lor sunt rezultatul unor gânduri, iar gândurile astea nu sunt fapte incontestabile, ci doar niște propoziții în capul nostru și sunt opționale. Avem libertatea să alegem ce gândim despre orice situație în care ne aflăm și, ca urmare, cum ne poziționăm față de ea. E mult mai greu să accepți că e alegerea ta să (re)acționezi într-un fel, decât să joci rolul de victimă și să plasezi vina pe altcineva, undeva în exteriorul tău.
Apoi, încerc să nu o iau personal. Nu îmi iese mereu. Un copil de 7 ani are suficiente cuvinte cu care să te rănească, să te întoarcă în copilărie și să apese pe niște butoane pe care tu le credeai dezactivate. Personal, mi se pare mult mai simplu să gestionez tantrumuri de copil de 2-3 ani decât crize de copil aproape pre-adolescent. Și asta în condițiile în care mi-am identificat niște credințe limitative și niște mecanisme de apărare și mă străduiesc să țin pilotul automat în frâu. Pentru mine a fost de foarte mare ajutor acest articol al Otiliei Mantelers despre cuvintele necuviincioase ale copiilor. Nu mă gândisem niciodată că un copil mai mare ar putea avea nevoie de altceva decât de înțelegerea noastră.
Alteori, când simt că sângele îmi clocotește și mi-e teamă că lucrurile s-ar putea să scape de sub control, fac ceva ce am învățat din psihologia pozitivă: îmi imaginez copilul mic. Orice părinte are, cred, o imagine preferată cu al său copil de când era mic și inofensiv. 🙂 Dacă reușesc să mă abțin de la orice reacție suficiente secunde cât să îmi aduc în fața ochilor această imagine cu Alex de acum niște ani, simt cum mă inundă un val de iubire, înțelegere, compasiune și răbdare. Reușesc atunci să rămân calmă și neutră pentru el.
Răni și umbre avem, cred, cu toții. Rezervorul nostru emoțional (al părinților) e și el cu capacitate limitată. Câteodată mă ajută să vorbesc cu soțul meu despre frustrările adunate și ajungem să vorbim despre valori, despre cine vrem să fim pentru copiii noștri, despre ce fel de adulți vrem să creștem. Iar uneori, pur și simplu mă văd cu o prietenă dragă și care trece prin întâmplări similare, să ne plângem ba pe rând, ba deodată și să ne eliberăm de tensiuni.
Nu sunt perfectă și oricât de conștient aș lucra cu mine o dau în bară mai des decât mi-aș dori. Uneori nu pot să rămân calmă timp de 5-10-20 de minute, iar alteori, oricât de greu mi-ar fi să recunosc, nu vreau să mai fiu buretele care absoarbe toate șocurile altora. Și când nu reușesc să fiu așa cum mi-aș dori să fiu pentru copiii mei le cer iertare, le explic ce și cum s-a întâmplat în capul meu, iar la finalul zilei încerc din răsputeri să îmi ofer o îmbrățișare și să mă tratez cu compasiune și blândețe. Doar așa o pot lua de la capăt, cu încredere, a doua zi.
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Comportamentul ”urât” al copilului e un strigăt de ajutor. Să-l ascultăm!
Cum gestionăm agresivitatea copiilor
Mâncare bio pentru corp, dar junk food pentru minte și suflet
Parentingul blând nu e un moft. Ar trebui să fie norma!
De ce să îți îmbrățișezi copilul când el se poartă urât
Parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
4 Comments
La fel fac si eu, imi cer iertare, le explic ce anume a declansat comportamentul, rememoram impreuna toata intamplarea.
Cu Dante mai ales am inceput sa procedez la modul urmator: cand simt ca suntem pe punctul sa escaladam un conflict, respir, ii spun STOP, ii spun ca in acel moment nu mai pot discuta despre problema respectiva, ca luam o pauza, ca energia mea nu poate duce acea situatie. Daca incearca sa imi spuna ceva important chiar in momentull cant e si Horia agitat, ii spun pur si simplu ca nu e momentul, oricat de mult ar incerca sa imi atraga atentia.
Sincer iti zic, eu nu mai am energie pentru conflicte si certuri,oricat de mult s-ar stradui sa le provoace. Si zau ca parca sunt mai relaxata de cand am adoptat politica asta :).
Sună interesant strategia ta. Tre să o încerc! Azi a fost una din serile mega tensionate… 🙁
stii ca eu la inceputul anului mi am propus sa zambesc mai mult, sa ma joc mai mult, sa fiu mai mult alaturi de ei. zau ca a functionat. am inteles parca deodata ca nimic nu trebuie rezolvat atunci, ca nu e un capat de țară daca nu se face intr un anume fel. sigur, sunt si situatii cand e musai sa fie acum si aici, haina asta si nu alta, ciorapul asta si nu altul. dar Dante are asa un mod de a pune problema incat iti vine sa te dai doi pași mai în spate și sa ți spui: chiar nu conteaza asta intr-un context mai larg. si asa am ajuns sa ma relaxez. si mai e si Horia care trage de noi si vrea sa fie auzit si eu sunt doar una, asa ca zic stop joc din cand in cand.
Eu numar pana la 10 (desi in unele situatii cred ca ar trebui sa numar pana la 50 sa ma pot calma). Dupa ce termin numaratoarea respir adanc si il rog pe el sa respire cu mine. Sa ne linistim ca sa putem vorbi. Nu iese mereu si recunosc faptul ca in ultima vreme am in mine o furie pe care cu greu reusesc sa o stapanesc. Si de cele mai multe ori ce face cel mic nu e asa grav si se poate rezolva destul de calm..dar pe mine ma scoate din minti si atunci explodez.