– Știm că este dificil acum și greu de crezut, dar vă promitem că până la sfârșitul grădiniței copiii dumneavoastră vor bifa chiar și 100% prezență la grădiniță.

Așa ne încurajau doamnele educatoare la prima ședință cu părinții acum mai bine de 4 ani. Alex era acasă, cu muci, tuse și febră, noi eram nedormiți după o noapte de vegheat copilul și ele aveau chef de glume. Așa am gândit atunci.

Intrarea în colectivitate e un moment important din punct de vedere imunologic în dezvoltarea copiilor. Fiecare prichindel vine de acasă cu anticorpi împotriva germenilor pe care i-a întâlnit frecvent în familie, de la părinți, frați și bunici. La grădiniță însă întră în contact cu alți copii care au, la rândul lor, anticorpii lor. Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în colectivitate începe schimbul de germeni între cei mici.

Pentru Alex, primul an de colectivitate s-a lăsat cu doar 40% prezență la grădiniță și cu 60% timp stat acasă. Nu mai conta că plăteam și grădinița și bona, eu mă gândeam doar că vreau ca el să fie bine. Eram obosiți, stresați, speriați și nu foarte optimiști.

Apoi, pierzând vremea pe rețelele de socializare într-o zi, mi-a apărut în news feed un articol care zici că era scris pentru noi. Long story short, un medic explica de ce copiii se îmbolnăvesc atât de des în primii (la plural, da?) ani de colectivitate și ne liniștea că e perfect normal pentru că atunci când ai noștri copii merg la grădiniță să învețe și sistemul lor imunitar face același lucru. Era atât de logic!

Nu zic că am devenit zen peste noapte și că nu ne mai consumam cu toții mucii și toată tusea cărora părea că li s-a pus pata pe Alex, dar am început să privim lucrurile cu ceva mai multă relaxare puțin stres decât înainte.

Cred că oricărui părinte îi este greu să își vadă copilul bolnav, apatic, în suferință și că și-ar dori deseori să ia boala asupra sa numai să îi fie puiul bine. Ca să nu mai zic de situațiile în care copiii sunt mici și nu pot spune ce îi doare și tu, ca părinte, te simți neajutorat.

Eu am noroc și de o bunică pediatru cu care mă consult la nevoie, dar cu Sara sunt mult mai relaxată la capitolul viroze decât am fost cu Alex așa că o stresez mult mai rar. Nu mă mai sperie fiecare strănut, nu mă mai agit la fiecare tuse și nici mucii nu mă prea impresionează. De fapt, îmi dau seama acum că asta nu e tocmai adevărat… La ultima răceală a Sarei ne-am minunat de câți muci poate secreta un nas mic și delicat ca el ei. Ce să zic? Trăiască batista bebelușului și capacitatea pulmonară a părinților! 

Cât despre previziunile doamnelor educatoare… Cu excepția zilelor de absență când a avut varicelă și a unui episod scurt de tot cu muci și tuse, Alex nu a lipsit de la grădiniță în grupa mare. Au trecut și primele luni de școală peste noi deja și, deși și-a mai tras nasul, nu a lipsit deloc. Speranță există, răbdare și zen ne mai trebuie, cam cât să ne ajungă până sistemul imunitar al picilor noștri intră la școală.

Mai rămâne să îmi găsesc eu liniște în minte și în suflet, să depășesc cu bine perioada grea și aglomerată prin care trec, să mă relaxez și să recuperez ceva teren la capitolul somn. Nu de alta, dar de când a început toamna răcelile vin în valuri peste mine. Am vreo 6 săptămâni de simptome tipice, on and off. Dacă ar fi să mă plasez într-un tablou fix în momentul ăsta el ar arăta așa: scriu textul ăsta îmbrăcată bine, în stânga tastaturii stau pufurile Nasalkid cumpărate la un moment dat pentru Alex (picăturile mele s-au terminat), în dreapta tastaturii, lângă mouse, stă cutia de șervețele, iar eu mă grăbesc să înghesui câte o propoziție între 2 reprize de tuse. E 00:26. Îmi suflu nasul și mă culc.

Noapte bună!

 
Sursa foto: Shuttersock
 
Citește și:

Ce să îi dau copilului meu să mănânce?

De azi trăiesc sănătos – 10 schimbări importante în alimentație

Cina în familie sau our special date
 

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.