Pun mâna pe clanță și ascult puțin. De pe partea cealaltă a ușii se aude un amestec de chicoteli, râsete, strigăte. Deschid ușa și intru. Îl reperez rapid și am cel mult câteva secunde la dispoziție să-i citesc pe față gândurile și emoțiile înainte să mă vadă sau ca vreo colegă să îl anunțe că am venit să îl iau. Se uită la mine, îmi zâmbește și, de cele mai multe ori vine la mine. O singură dată m-a pus să aștept să termine de pictat un om de zăpadă în timp ce eu mă coceam încet în spatele lui cu cele 14 straturi de haine pe mine.
Îl ajut să se îmbrace și îl întreb șoptit dacă e bine. Răspunsul e fie ”da”, fie o liniște și un limbaj al corpului care îmi spun mai multe decât orice cuvânt.
Plecăm spre casă. Îl simt cum își schimbă starea și postura odată ce ieșim la aer. Sondez puțin terenul, încerc să aflu câte ceva despre ziua lui în feluri care să îi stârnească râsul. E un frig pătrunzător afară. Nu-mi place iarna și vremea rece și nici cele 14 straturi de haine nu mă pot convinge să mai stau pe afară cu Alex să colindăm străzile. În câteva minute suntem acasă.
Descuiem ușa și Sara chiuie de bucurie când îl vede. Vine alergând la el și îl ia în brațe. În fiecare zi. Știu că urmează partea cea mai puțin preferată a zilei mele și mă pregătesc. Și nici nu îmi termin bine gândul că fie o împinge pe Sara, fie se așază în mijlocul holului și, pe un ton nu foarte prietenos, îmi cere să îl descalț. Orice întârziere sau refuz e întâmpinat de declanșarea furtunii.
”Numai cu tine face așa!”
Cam așa arată fiecare după-amiază, de luni până vineri. Excepțiile sunt rare. Și ăsta e doar un exemplu de situație în care Alex descarcă tot ce are de descărcat în prezența mea. Și cum i-aș putea cere să fie altfel? Stă ore în șir în bancă la școală completând fișe, respectând reguli, exersând, ascultând, încercând să înțeleagă și să rețină cantități mari de informații. Totul este foarte static și plictisitor. Iar copiii ăștia au tone de energie pe care nu reușesc să o consume.
Într-un fel, nici nu e de mirare că orice criză declanșată în prezența mamei vine, de multe ori, însoțită de observația unei alte persoane implicată în creșterea copilului: ”Dragă, numai cu tine face așa!”. Sau: ”A fost totul OK până ai intrat tu pe ușă…”. Și ce ”bine” ne simțim după câte o apostrofare din asta, nu?
Mai avem multe de învățat despre emoții – ale noastre și ale copiilor – până să rescriem tipare de comportament și de gândire.
Dragi mame care citiți asta, să știți că nu ați eșuat.
Un copil care își dă frâu liber și celor mai urâte emoții în prezența mamei nu trebuie să fie etichetat ca fiind rău sau răsfățat. Furia e o emoție normală. Urâtă, dar normală. Și tocmai pentru că este urâtă și puternică am senzația că ne ferim să o înțelegem pe de-a-ntregul.
Nu e prima dată când scriu despre furia copiilor și nu e nici ultima. Fiecare părinte care e pus pe gânduri de informațiile din aceste articole, își schimbă lentila prin care privește emoțiile copilului său și își ajustează comportamentul poate ajuta la creșterea inteligenței emoționale a viitorului adult. Copiii au nevoie de educație emoțională și noi, părinții, le-o putem oferi. Nu putem aștepta o posibilă schimbare a sistemului de învățământ și nici nu cred că e corect, de fapt, să ”externalizăm” această responsabilitate. Mizele sunt prea mari.
Dragi mame (și tați 🙂 ) care citiți asta, să știți că nu ați eșuat în creșterea copiilor voștri, ci ați reușit să le creați acel spațiu sigur în care cei mici să se poată refugia și descărca, un spațiu în care voi să conțineți orice emoție mare și urâtă care îi copleșește. Numai în prezența voastră face așa? Luați-o ca pe o laudă, nu ca pe o critică. 😉
Copiii nu au abilitatea necesară pentru a se calma singuri
Copiilor le place să fie buni, să știe că sunt văzuți, să primească zâmbete, să-i mulțumească pe părinți, bunici, educatori, învățători și se străduiesc toată ziua. La asta se adaugă toate frustrările, temerile și tristețile adunate peste zi: ceva ce nu le-a ieșit, respingere, sentimentul că nu se potrivesc într-un grup, atacuri din partea altor copii. Deseori ceea ce vedem în comportamentul copiilor arată a furie. Îl văd pe Alex cu tot felul de manifestări. Vrea să pară puternic, neafectat sau luptător. Dar știu că în spatele furiei, în 99% din cazuri, stă ascunsă o altă emoție. Mai știți când vă spuneam de balonul roșu care se tot umflă cu fiecare astfel de interacțiune până se sparge?
Copilul are nevoie să rămânem adulți, să rămânem calmi pentru el, nu să ne comportăm ca niște copii la rândul nostru.
Dezvoltarea cortexului prefrontal se încheie abia în jurul vârstei de 25 de ani. Știința ne arată cu dovezi clare că un copil nu se poate calma singur. Nu este echipat pentru asta încă. Așa că are nevoie de ajutor din partea adulților, deseori din partea mamei. Are nevoie să fie acceptat, să se simtă în siguranță, să știe că nu va fi lăsat să se rănească pe el sau pe alții. Are nevoie să rămânem adulți, să rămânem calmi pentru el, nu să ne comportăm ca niște copii la rândul nostru.
Cu cât mai calmi rămânem, cu atât mai repede îi ajutăm să treacă de furtună și să iasă din nou soarele. Iar mai târziu e important să stăm de vorbă despre ce s-a întâmplat, ce a declanșat emoțiile puternice și despre ce ar putea face diferit pe viitor.
Tot mai mulț specialiști vorbesc de cât de important e să înțelegem noțiuni de bază despre funcționarea creierului. Ochi, urechi și minți deschise să avem că informații există. Vă las mai jos un video scurt despre furila copiilor.
Să rămân calmă și să nu iau personal atacurile verbale ale lui Alex, să fiu adultul rațional în ecuația asta mi s-a părut una dintre cele mai dificile lucruri de făcut de când sunt mamă. Am și eu un bagaj emoțional și credințe limitative care să îmi pună bețe în roate. Dar mă gândesc la balonul roșu, îl văd pe Alex că are nevoie de ajutor, știu că are încredere oarbă în mine și știu că singurul om de care depinde cum reacționez la ce-mi pune el pe masă sunt eu.
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Cum gestionăm agresivitatea copiilor
De ce să îți îmbrățișezi copilul când el se poartă urât
Parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri
Nu există prea mult”în brațe” pentru copii
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
Leave A Reply