În tumultoasa mea adolescență și primă tinerețe totul mi se părea firesc, chiar și să îmi ameninț prietenii cu cratița de ulei încins, dacă nu fac ca mine. Era mai mult decât normal să mă cert cu iubitul, să arunc cu lucruri după el, să zgârii sau să emit injurii dureroase. Mi se părea că sunt chiar ” cool”, liberă, independentă și perfect capabilă să obțin ce vreau, indiferent de mijloc. Nimic nu era rău în ceea ce făceam și totul era fix din propria-mi voință. Cu toate astea, dădeam dovadă de multă empatie, îmi plăcea să ajut și eram foarte spirituală. Ceva nu se lega, iar oamenii din jurul meu remarcau asta. Cumva trăiam la două extreme, inexplicabil pentru unii.

Poate că aș fi trăit în felul acesta până la adânci bătrâneți dacă nu deveneam mama. De fiecare dată când simțeam cum starea mea de nervozitate, frustrare sau oboseală e pe cale să se răsfrângă asupra copiilor mei, ceva din interior îmi spunea că eu nu sunt așa. Eu sunt răbdătoare, perseverentă, ambițioasă, empatică și dornică de a iubi și a fi iubită, iar nu de a manipula oamenii pentru propria-mi satisfacție.

Momentul în care am realizat că trăiesc și îmi construiesc viața ghidată de anumite tipare comportamentale pe care le-am văzut, învățat și mi le-am însușit ca fiind ale mele, m-a făcut să îmi doresc să mă regăsesc pe mine, cea reală. Mi-am dorit din tot sufletul să știu cine sunt eu cu adevărat și cum ar fi viața trăită de mine cea autentică, neschimbată de convingerile altora sau de cutumele sociale. Recunosc, nu am reușit singură! M-am apucat de citit, documentat și apoi de învățat real la facultate, mastere și multe formări, plus terapie personală.

Când în fața noastră apare un stimul, în creierul nostru se generează amintiri, se selectează cele mai eficiente, se ia decizia cu aproximativ 300 de milisecunde înainte ca partea din creier responsabilă cu inițierea conștientă a mișcării sau a reacției să devină activă.

Am descoperit că mașinăria asta extraordinară care ne diferențiază pe această planetă, creierul, face niște lucruri de care noi nu avem habar. Cele mai multe decizii pe care le luăm vin din inconștient cu toate că noi ne batem cu pumnul în piept că am luat cea mai conștientă decizie din viață. Cum e posibil? Inconștientului nostru îi plac lucrurile familiare pentru că poate răspunde unor stimuli foarte repede, aceasta făcând parte din planul nostru genetic de supraviețuire. Când în fața noastră apare un stimul, în creierul nostru se generează amintiri, se selectează cele mai eficiente, se ia decizia cu aproximativ 300 de milisecunde înainte ca partea din creier responsabilă cu inițierea conștientă a mișcării sau a reacției să devină activă. Este un mijloc eficient care de cele mai multe ori ne ajută. Imaginați-vă cum ar fi la trecerea de pietoni să așteptăm până activăm toate circuitele conștiente înainte de a apăsa frâna sau în fața unui atac ce ne-ar putea pune viața în pericol. Doar că acest mecanism a fost descoperit și folosit, de cele mai multe ori, împotriva noastră prin mesaje subliminale sau emoționale pentru a ne face să acționăm în beneficiul altora.

Și uite așa am ajuns să considerăm că o bătăiță mică ne ajută să le oferim copiilor noștri un viitor bun. Pentru că cineva ne-a spus că îl vom scăpa din mână dacă nu aplicăm corecția fizică, că va ajunge un vagabond pe străzi, fără viitor și că vom avea o viață și o bătrânețe de coșmar. Este o imagine pur emoțională servită din generație în generație. Dacă am și experimentat acest tip de comportament și ni s-a inoculat ideea cum că de aceea am reușit, altfel era vai și amar de noi, rețeta pentru a continua cercul vicios al comportamentelor toxice și imposibilitatea de a ieși din acest labirint este garantată.

Schimbările sustenabile cer timp și efort constant

Cum verificăm dacă toate aceste convingeri moștenite de la părinți, profesori, societate sau anumite tipare comportamentale sunt  sau nu reale sau eficiente? Chestionându-le: Cine a spus asta? Ce acreditează persoana respectivă să dea valoare de adevăr convingerii sau comportamentului? Și experimentând opusul: Ce s-ar întâmpla dacă aș face altfel, dacă m-aș opri din acest comportament?

Faptul că nu îmi ieșea mereu metoda sau comportamentul nou mă făcea să mă întorc mereu la cel vechi, familiar și atât de plăcut sinapselor mele neuronale vechi și neschimbate.

Au fost primii pași pe care i-am făcut eu, dar nu au fost suficienți. Faptul că nu îmi ieșea mereu metoda sau comportamentul nou mă făcea să mă întorc mereu la cel vechi, familiar și atât de plăcut sinapselor mele neuronale vechi și neschimbate.

Revelația am avut-o când am auzit o replică într-un film:
 

”Nu poți umple un pahar care este deja plin.”

Despre asta era vorba la mine! Nu curățasem tot vechiul din sufletul meu. Îl păstram cu sfințenie în adâncul minții mele, pregătit și hotărât asemenea unui războinic extrem patriot, pentru că nu aveam perseverență în noile obiceiuri. Le făceam câteva zile, apoi mă opream când dădeam de greu. Am învățat că am nevoie de minim 40 de zile pentru a crea un nou obicei ( durata poate varia de la 30 la 90 de zile), dar Doamne ce greu era!

Avem resurse interne de care ne putem folosi

Apoi mi-am amintit că aveam toate acele resurse în mine! Sunt răbdătoare! Când eram mică puteam curăța ore în șir lucruri și așteptam cu mare calm tot ceea ce îmi propuneam. Perseverența era la ordinea zilei, nu am renunțat niciodată la nimic ce am început! Sunt ambițioasă și lupt pentru mine și pentru ceilalți, pentru că am și empatie în pachet.

La cursurile mele, le propun oamenilor să-și facă liste cu resursele pe care le au, pornind din activitățile pe care le făceau când erau mici și să le dea șansa de a fi scoase la lumină un număr minim de zile. Nu mi s-a întâmplat să-mi spună cineva că nu s-a petrecut o minimă schimbare.

Un alt lucru care m-a ajutat să ies din tiparele și comportamentele moștenite a fost înțelegerea emoțiilor. Era evident că de fiecare dată când cineva mă supăra reacționam fie umilind persoana, rănind-o verbal, fie învinovățind omul, situația sau soarta, fie rănindu-mă pe mine, umplându-mă de rușine sau vină.

De stimul este responsabil, evident, persoana sau situația, de stârnirea emoției tot aceștia sunt reponsabili, clar ca lumina zilei! Dar de manifestarea acelei emoții în plan fizic suntem responsabili doar noi!

Păi și cum să faci altfel dacă te scoate cineva sau ceva din sărite? Nu trebuie să anihilezi monstrul? Ei bine, nu! De stimul este responsabil, evident, persoana sau situația, de stârnirea emoției tot aceștia sunt reponsabili, clar ca lumina zilei! Dar de manifestarea acelei emoții în plan fizic suntem responsabili doar noi! Nu avem cum să spunem: ”Am țipat la copil pentru că tu m-ai enervat și m-ai făcut să fiu nervoasă.” Este clar că tu ai stârnit o emoție greu de gestionat în mine, dar eu sunt responsabilă de țipatul la copil.

Cum facem dacă am învățat că doar cu ceartă și învinovățire se rezolvă conflictele? Dacă asta este singura soluție pe care am văzut-o de-alungul timpului?

În primul rând, acceptând faptul că fiecare emoție este generatoare de energie. Stiți senzația aceea că poți muta munții de nervi sau să îl umilești pe Moroșanu printre coarde? Sau că poți face curățenie generală de stres sau de tristețe? Atunci dacă emoția generează energie, păstrează energia și investește-o în ceva pozitiv! Cel mai greu dar și cel mai simpatic este când te apuci să mulțumești celui care ți-a stârnit emoția. Imaginați-vă în timpul unei dispute cu soțul spunând:

”Dragul meu, își mulțumesc că ai stârnit nervii ăștia în mine! Mă duc să dau două ture de bloc, că oricum trebuie să mai scap de colăcei pe ici pe colo și vin să reluăm subiectul (cu răbdare, evident).”

Este greu și pare fals la început! Dar zi de zi devine tot mai ușor! Eu mă duc și scriu când am energie de consumat, o folosesc proactiv apoi revin la discuții!

Nu este ușor să ieși din tiparele comportamentale moștenite, pentru că natura ne sabotează un pic și ne mai dă și o mână de ajutor în a reveni de unde am plecat. Cu toate acestea, exercițiile care ajută creierul să vină în prezent, înțelegerea emoțiilor și trăirea în mod proactiv a energiei conferite de acestea, curiozitatea de experimenta și opusul unui comportament, cunoașterea propriilor resurse și perseverența în a le pune în practică poate goli paharul plin de moșteniri și îl poate hrăni cu o nouă zestre autentică, valabilă doar pentru tine.

Nu te speria dacă schimbarea se lasă așteptată sau pare un drum anevoios. Gândește-te în cât timp ai umplut prima oară paharul, în 20, 30 poate chiar 40 de ani! Nu-l verși și reumpli într-o zi! Nu ești nici ciudat, nici încet, nici nepriceput, ești doar într-o nouă călătorie plină de obstacole și oportunități.

Gabriela Maalouf – Psihoterapeut și specialist NLP

 
Sursa foto: Shutterstock
 
 
Citește și:

Cum am reușit să nu mai strig la copil

Efectele pedepselor prin izolare

Când simți că pentru tine nu e timp și nu e loc
 

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.