Când Alex era mic, iar eu eram o proaspătă mamă la primul ei copil, fără blog și alte ocupații consumatoare de timp m-am descurcat singură. Nu mi-a fost ușor. Soțul funcționa după un program corporatist și nu ajungea acasă înainte de ora 19:00, mama și bunica veneau de la Oradea când puteau și mă ajutau cu ce aveam nevoie.
Cu doi copii lucrurile stau foarte diferit la capitolul timp și abilitatea mea de a mă împărți între toți și toate. Cu Sara, Alex, blog, casă și foarte rarele ieșiri simt deseori că nu mai fac față.
Dar nu despre viața grea de mamă vreau să vă povestesc azi, ci despre teama de a cere ajutor. Orice ajutor.
Sunt un om introvertit căruia nu îi este foarte ușor să intre în vorbă cu oamenii. Oricât m-aș antrena treaba asta cu socializarea nu îmi va ieși niciodată natural și fără efort, ci cu un consum considerabil de energie. Ei…pe lângă asta mai sunt și genul de om căruia îi pasă (prea) mult de bunăstarea altora. După unele metode de profilare sunt harmoniser, după altele pleaser. Pe scurt, îmi pasă ca altora să le fie bine, uneori mai mult decât îmi pasă să îmi fie și mie bine. Nu îmi place să mă bag în seamă pentru că mereu am senzația că deranjez. Și atunci cum să îmi placă să cer ajutor?
O bună bucată de vreme am trăit cu convingerea că eu pot și trebuie să le fac pe toate, ba chiar mă așteptam ca eforturile mele să fie remarcate și apreciate. Acum nu foarte mult timp am început să renunț la convingerea asta. Mă mai agit uneori și mă suprasolicit făcând singură tot ce trebuie făcut, dar am înțeles cât e de important să accepți ajutor.
De acceptat îl accept mai ușor când el vine oferit, dar nu cu inima împăcată. Dar când vine vorba să cer ajutor mă învârt, mă gândesc și răsgândesc, caut variante de a evita totuși să încurc pe altcineva. Mi-e greu să cer ajutor. Nu să articulez cuvintele propriu-zise, ci să încarc programul altcuiva ca să pot eu face ceva sau ajunge undeva.
Mi-e greu să le cer fraților mei ajutorul cu fotografii și ilustrații pentru că știu că pe treaba asta ei ar putea câștiga bani frumoși și știu că au un program ocupat. Am învățat să fac multe lucruri pe cont propriu, dar există și situații care mă depășesc.
Mi-e greu să îi cer bonei lui Alex să vină să mă ajute și să stea cu Sara sau chiar cu amândoi ca eu să ajung la un eveniment. Mă simt teribil de vinovată când plec și stau mereu cu ochii pe ceas să mă asigur că mă întorc la timp. Același lucru e valabil pentru când vine mama la noi să ne ajute.
Mi-e greu uneori să îi cer soțului să rămână cu prichindeii ca eu să ajung la coafor sau cosmetică deși mă duc extrem de rar.
Mi-e greu să le cer unor specialiști ajutorul pentru proiecte. Mă gândesc mereu că sigur au lucruri mai bune de făcut și că cererea mea va fi dor un lucru în plus pe care îl au de rezolvat.
Mi-e greu să le cer altor bloggeri ajutorul îm proiecte sau în promovarea unor articole știind cât de ocupați trebuie să fie.
Mi-e greu să vă cer vouă ajutorul pe proiecte punctuale unde m-ar ajuta părerea voastră pentru că știu că aveți treabă multă și timp puțin.
Experiența mi-a arătat că, în cele mai multe cazuri, oamenii îmi vin în ajutor atunci când am nevoie și că toate grijile pe care mi le-am făcut mi-au consumat mult timp degeaba. Cu toate astea, chiar și acum mi-e greu să cer ajutor pentru că nu îmi place să încurc lumea și pentru că mi-e teamă de refuz…
Sursa foto: Shutterstock
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
27 Comments
Uf, parca ai scris despre mine! Desi in aparenta sunt o persoana vorbareata, de fapt imi este greu sa socializez si sa intru in vorba cu alti oameni. Mie ideea de a nu “deranja” mi-a fost inoculata inca din copilarie si imi este greu sa scap de ea.
In ultimul timp am facut eforturi enorme sa CER lucruri si am fost placut surprinsa sa vad rezultate, asa ca ma fortez sa o fac in continuare pana cand (sper) ca va veni natural. La fel, incerc sa invat sa spun “nu” mai des, pt ca nici asta nu imi iese asa bine!
p.s. Oricand te pot ajuta cu ceva te rog nu ezita sa imi scrii! 🙂
Ooo da. Și asta cu NU îmi sună tare cunoscut. Te pup! :*
Raluca, nu as fi spus niciodata despre tine ca iti vine greu sa intri in vorba cu oamenii… E super interesant lucrul asta cum multi dintre noi avem aceleasi ‘hopuri’, dar pentru ca nu se vorbeste despre aceste lucruri ramanem cu senzatia ca doar noi avem probleme. Aceeasi revelatie am avut-o si cu oamenii curajosi – se crede ca a avea curaj = a nu avea frica si de fapt a avea curaj = a actiona, chiar daca iti este frica. Multumesc mult ca ati scris despre voi, fetelor! <3
Am scris articolul dintr-o suflare şi apoi m-am tot gândit dacă să apăs pe publish. Mă bucur că am făcut-o. Am fost surprinsă să descopăr cât de multe persoane au rezonat cu el şi mi-au picat bine încurajările primite. 🙂
Eu inteleg tare bine ce ai scris si uneori asta mi se intampla si mie, imi este teama sa nu deranjez. Cu toate acestea de cele mai multe ori mi-am dat seama ca ma tem degeaba . Si mie imi place sa ajut asa ca daca ai nevoie, sunt aici!
Mulțumesc! ❤
eu una m-am schimbat de cand a venit si al doilea copil in viata mea. inainte sa am copii eram cea la care putea apela toata lumea, mereu disponibila la orice efort si ajutor. incet incet am invattat sa spun nu.
de cand il am si pe horia mi am dat seama ca dacca nu voi invata sa cer ajutor va fi tare greu si eunu voi fi deloc bine. primul pas a fost sa imi caut pe cineva pentru curatenie. m am framantat cateva luni pana am facut pasul dar acum simt ca am facut una din cele mai bune alegeri.
luni trebuia sa merg cu dante la doctor, sa il iau de la scoala. horia abia adormise. am stat si m am socotit si m am lassat manata de impuls: am sunat o pe mama, i am zis sa lase tot ce facea si sa vina la mine cu un taxi. in jumatate de ora era la mine, eu am fost cu dante la doctor, unde am stat mai mult de o ora si jumatate. m am felicitat ca am cerut ajutor, altfel ar fi fost un chin. am invatat ca exista si riscul sa primesc un refuz dar important e sa cer. soțul mereu ma incurajeaza sa fac asta.
si in online am invatat ca oamenii te aajuta daca pot, ba multi dintre noi suntem chiar bucurosi sa ne implicam in diverse chestii, sa simtim ca facem parte dintr un proiect.
eu zic ca instinctul de supravietuire, de autoaparare si conservare ar trebui sa primeze, sa dea la o parte rusinea aceea cu care am fost crescuti.
asa ca daca ai nevoie de ajutor, de sustinere, cere. cum era aia cu cere si ti se va da? exactt assa. daca noi nu cerem nu ghiceste nimeni ca avem nevoie.
Si aici la fel. Anul acesta insa am facut un pact cu mine si am inceput sa cer ajutor si am fost surprinsa nu doar sa il primesc dar sa ma ajute sa imi implinesc vise.
Curaj!
In cel mai rau caz, ti se spune nu. We can handle it!
Te imbratisez!
Nici eu nu ceream ajutorul în primele luni, după ce am născut. Eram convinsă că pot face totul singură. Dar oricât de supermame vrem noi să fim, sunt momente în care epuizarea îşi spune cuvântul. Iar după ce am picat, la propriu, de epuizare, am început să las ruşinea la o parte şi să cer mai des ajutorul celor din jur.
Acelaşi sentiment. Este cumva liniştitor să văd că toate trăim mai mult sau mai puţin aceleaşi lucruri. Eu nu merg la evenimente în general pentru că nu mă simt confortabil, eu chiar avànd cu cine sa-i las pe pitici. Am început să lucrez cu mine pentru că spunându-mi constant ca nu mă simt bine sa socializez, că nu-mi place să intru în polemici, că nu-mi place asta, că nu ma simt ok cu aia…creierul va continua sa mă protejeze si imi va întării acest comportament. Vreau sa va share-uiesc un video super fain să-l ascultați despre cum ne putem ajuta să depaşim barierele acestea. Sunt in maşina acum, dar cum ajung la birou, vi-l ataşez.
Am revenit. Când aveti timp si dispozitie, ascultati-o pe Marisa Peer. E genialã :https://www.youtube.com/watch?v=zCv-ZBy6_yU.
Ce fain! Mulțumim pentru share! 🙂
Și eu simt asta, mi-e greu să cer de multe ori ajutorul, căci oamenii știu că oamenii au și alte treburi decât să mă ajute pe mine. În legătură cu copiii, și mie mi-a fost greu la primul copil să cer ajutorul. Aveam impresia că le pot face pe toate singură până am clacat. La al doilea copil mi-a venit mai ușor să cer ajutorul și mai pot face câte ceva, deși sentimentul de vină că stau departe de copii mă încearcă deseori. Of, greu cu vina asta!
Buna. In timp ce citeam articolul ma intrebam daca ai scris despre tine sau despre mine. 🙂 Sigur, nu ma cunosti insa situatiile sunt foarte asemanatoare. Si eu am simtit si inca mai simt asa. La primul copil m-am descurcat singura si a fost greu. La al doilea copil a fost si mai greu. Pana cand… pai pana cand m-am imbolnavit si am avut de ales: ma termin complet sau cer ajutorul. Doamne si greu a fost. Chiar si acum am momente in care nu reusesc sa deleg. Alteori, nu am cui sa deleg, asa ca imi deleg tot mie dar… mai tarziu. Lucrurile stau un pic mai bine acum dar inca mai am de lucru la capitolul acesta. Curaj si putere. Nu esti singura. Oricand pot ajuta cu ceva, da-mi de stire! Cu drag, Adriana!
Vorbești cumva despre mine? Eu am aflat că mă numesc “salvator”, pus în rolul asta de vreo 30 de ani fără voința mea, rol din care salvăm pe toată lumea, în afara mea. Și e al naibii de greu să ies acum, chiar conștientizând. Ajutor? Cum să cer ajutor? Salvatorul nu cere ajutor. Și mai devreme sau mai târziu devine victimă. Eu mă tratez, dar e de durată. Te îmbrățișez!
Sunt şi salvator dar mă tratez. Încerc să nu mai intru în triunghiul dramei. Te pup! 🙂
Eu am fost invatat (multumesc parinti, acolo unde sunteti acum) sa aplic intotdeauna leagea lui om. Esti om cu mine sunt om cu tine. Am ajutat foarte multe persoane si treptat, treptat am inceput sa retrag ajutorul celor care au evitat sa ma ajute cand am avut nevoie la randul meu. Am un prieten care, daca imi solicita ajutorul, intrerup orice as face in acel moment si ma duc sa-l ajut. De ce? Pentru ca si el a facut la fel cand am avut nevoie de ajutor si toti ceilalti erau ocupati.
Iti e greu sa-i ceri sotului ajutorul? Cere-i! Roaga-l! Sincer, noi avem un retard fata de mamele obosite. Eu recunosc. Observ ca este obosita abia cand este la limita. Cand chiar nu mai poate. Ia-i doua beri in ziua in care joaca echipa lui favorita 🙂 A doua zi roaga-l sa stea si el cu cei mici ca sa te poti duce si tu linistita ( a se citi – singura ) la coafor. Spor.
Mulțumesc pentru sfat şi perspectivă! 🙂
Da, este greu sa cerem ajutorul pentru ca traim intr-o paradigma individualista, in care fiecare se afirma si se descurca pe cont propriu. Dar paradigma asta se va schimba incet incet 🙂 – orice pas mic conteaza, chiar si un articol precum acesta 🙂
Te înțeleg perfect! Eu mi-am dorit atât de mult să devin mamă, încât Dumnezeu mi-a dăruit gemeni (Ana Melania și Horia Ioanid). Adorabili! În primele luni m-am descurcat minunat. Ei au început să meargă foarte devreme, la 9 luni și jumătate, și lucrurile s-au complicat. Nu cer ajutor! Acum mă ajută soțul. Nu pot profita de timpul lui mereu, astfel că am renunțat la evenimentele dragi (lansări de carte, ateliere de scriere pentru mine, etc). Dar îmi place să scriu povești! Îmi doresc să ajung o scriitoare renumită! (hahaha – sunt pe drumul cel bun) Așa că, noaptea, după ce am aranjat prin casă, am făcut duș, stau și scriu. Cât rezist! Viața m-a învățat că, atunci când ceva trebuie să se întâmple, se întâmplă. Când întâlnesc oameni frumoși, oameni care se oferă să mă ajute sau îmi dăruiesc ceva, mă bucur ca o nebună!
Îmbrățișări și multă sănătate! Zâmbete și bucurii! (cumîmi place mie să spun)
Parcă ești sora mea din altă mamă. Îmi e rușine de mor să cer cuiva o favoare sau un ajutor, chiar dacă știu că răspunsul ar fi unul afirmativ. Și îmi e si mai rușine să admit față de mine că am nevoie de ajutor….
I feel you, sister! 🙂 Sunt aici dacă ai nevoie de ajutor. 😀
Asta e o problema pentru mai toate mamele, cred…si eu tind sa ma descurc singura, mai ales ca ai mei parinti si socri sunt departe, iar sotul are viata de corporatist…asa ca deocamdata nici nu prea am cui sa cer ajutorul :))
Eu am invatat sa cer ajutor, dar imi este foarte greu sa refuz, sa le spun oamenilor ca nu pot. Si atunci cand reusesc sa o fac, am un sentiment de vinovatie, ca poate totusi reuseam, si poate macar un pic daca as fi incercat…..
Înțeleg și asta. Foarte bine chiar. 🙂
O da, da, da! Si mie mi-e tare greu! Dar am surprize frumoase cand trec peste blocaj, asa ca lucrez cu mine sa trec cat mai des 🙂 http://pisicapesarma.ro/cand-nu-mai-poti-cere-ajutor/
[…] mi-e teamă de ce nu cunosc deși îmi dau seama că opțiunile sunt multe și probabil mult mai faine. Cred însă că a venit […]