Stau în bucătărie, sprijinită de dulap și încep să scriu acest articol. Din stânga mea aud cântecul de salut de la grădiniță. Sara are întâlnire pe Zoom cu colegii și educatoarele. Din dreapta aud zeci de voci vorbind deodată. După tone de fișe lucrate pe Google Classroom, Alex are pentru prima dată școală pe Skype cu doamna învățătoare și cu toată clasa. E 10.45.

Nu apuc să mai scriu decât 3-4 propoziții și Sara mă strigă. Alex strigă și el. Ba nu se vede, ba nu se aude…

La 11.15 Zoom-ul cu grădi e gata. Au vorbit și despre Brâncuși și despre lucrările lui, au lipit și o coloană a infinitului (pentru care Mircea a decupat cu o seară înainte 12 romburi) și-acum copila mea veselă e gata de joacă. Dau un Save la articol și mă duc. 

După 15 minute de joacă răspund repede la întrebările dintr-un interviu, aleg câteva poze și trimit mail-ul. Numai bine că Alex iese din cameră și mă anunță că au terminat la CLR, au pauză și urmează ore de MEM. Îi e foame…

Îmi pregătesc repede ideile pentru un video pe care vreau să îl filmez, dau drumul la un episod de podcast și mă apuc de pregătit prânzul. Între timp, Mircea – care a vorbit la telefon mai tot timpul – intră într-o conferință care a durat nici mai mult, nici mai puțin decât 2.5 ore. Notă pentru mine: Nu mi-e dor de zilele din corporație.

Noi 3 am mâncat, eu am spălat vasele, președintele a anunțat că școlile și grădinițele rămân închise până la toamnă, Sara s-a culcat, iar Alex și-a consumat timpul de tabletă.

Până să mă apuc de înregistrat video-ul se trezește și Sara, noroc că toți sunt înțelegători și îmi cedează sufrageria pentru cele 6 duble de care a fost nevoie ca să iasă ce trebuia.

Alex e la teme, eu și Sara ne jucăm de-a Frozen (pentru a 23945876-a oară!), iar soarele începe să coboare.

La 7.30 mă așez la laptop ca să termin articolul și mă gândesc că imediat trebuie să mâncăm cina și să ne ocupăm de programul de seară…

Sunt doar frânturi din ziua de azi, care seamănă destul de mult cu ziua de vineri și probabil că și cu ziua de mâine. Ce diferă față de acum 6 săptămâni este starea noastră. Ne-am petrecut primele zile de carantină închiși între 4 pereți cu toții, făcându-ne așteptări peste așteptări și uitându-ne la ele cum se năruie una după alta. Așteptările astea neîmplinite au dus la tot felul de emoții care ne-au pus la încercare. Am simțit și furie și frică și tristețe și neputință.  Le-am lăsat loc cât am putut, le-am simțit pe toate, știind că doar așa le vom putea procesa ca să putem merge mai departe. Despre tot ce a însemnat debutul distanțării sociale și restricțiilor, despre gestionarea emoțiilor și energiei am vorbit pe larg în episodul 12 al podcastului Pauza de Bine. 

Uitându-mă în urmă, văd clar că am trecut prin mai multe etape ca familie și îmi dau seama că era necesar să le luăm pe rând ca să ajungem să funcționăm ca o echipă în noul context. Un fel de forming – storming – norming – performing pentru aceia dintre voi care au fost la cursuri despre lucrul în echipe sau care cunosc aceste etape. A fost nevoie de ”furtună” ca să identificăm nevoile fiecăruia dintre noi și să putem apoi face un plan care să se ajute pe toți să ieșim cu mințile intacte din perioada de izolare.

Odată ce noi, adulții, ne-am recalibrat lucrurile s-au mai liniștit. Nu suntem zen mereu, nici nu avem pretenții la așa ceva. În condițiile în care suntem doar noi 4, fără ajutoare de gen bunici, închiși în apartament (noroc că avem 2 balcoane pe care bate soarele pe rând), cu Zoom-uri, Skype-uri, Google Classroom sau WhatsApp, cu soțul angajat la corporație și cu call-uri peste prezentări peste ședințe, cu mine freelancer care are nevoie să reașeze strategia pentru perioada următoare nu ducem lipsă de provocări. 

Sunt câteva lucruri care ne-au ajutat în perioada asta să funcționăm:

1. Ne-am dat voie la începutul perioadei să integrăm tot ceea ce ni se întâmplă, nu ne-am aruncat cu capul înainte, cu ne-am ascuns în muncă, nu ne-am stabilit obiective mărețe. A fost greu și pentru noi, cei mari, pentru copii ce să mai zic? Le este și acum dor de colegi, de rutina atât de familiară, de ieșit și alergat la aer. Când unuia dintre copii îi este greu, stă cu el adultul care e mai disponibil emoțional și care îl poate ajuta să se liniștească.
2. Am vorbit cu Alex și Sara deschis de la bun început despre ce se întâmplă, de ce stăm în casă, de ce ne spălăm și mai des pe mâini etc. Le-am explicat că deși suntem acasă noi nu avem vacanță, că deși suntem cu ei, purtăm și ”pălăriile” de serviciu, nu doar pe cele de mami și tati.
3. Am renegociat limite. Am prelungit puțin timpul pe care îl pot petrece la desene sau la tabletă în cazul lui Alex ca să ne mai câștigăm un pic de timp pentru a ne ocupa de lucrurile importante din sfera de business sau pentru a ne trage sufletul în liniște. Le spunem când chiar avem ceva important de făcut și e musai să nu fim deranjați.
4. Am stabilit un program. Odată ce copiilor li s-a conturat cât de cât orarul întâlnirilor online am schițat împreună un program care să le aducă previzibilitatea de care au nevoie ca să se simtă în siguranță. Am povestit mai multe despre asta aici.
5. Am împărțit responsabilități pentru că orice ajutor, oricât de mic, contează enorm în economia fiecărei zile: să își aranjeze paturile, să ude florile, nimic complicat. În ceea ce ne privește pe noi, cei mari, oricum funcționam ca o echipă și ne împărțeam și înainte treburile, așa că nu am făcut modificări semnificative.
6. Ne creăm motive de bucurie și individual și împreună. În plus, încercăm să păstrăm cât mai multe obiceiuri din viața de dinainte de pandemie pentru senzația de familiaritate.
7. Facem sport și împreună și separat. Copiii au tone de energie și uneori Alex zici că nici n-a făcut efort susținut vreo oră! Eu fac sport 5 zile din 7 la care adaug jumătatea de oră de yoga cu Sara și gașca de la grădi, vineri. Ea are și balet joi. Băieții de regulă fac antrenamentul împreună. Nimeni nu s-a îngrășat, avem grijă de noi, de minte, de corp. 🙂
8. Avem așteptări realiste. Ne planificăm anumite lucruri de făcut în fiecare zi and we do our best. Dacă reușim să le facem pe toate e perfect. Dacă nu… Important e ca zi după zi să facem pași constanți înainte. După vestea dată azi de președinte mai multe persoane mi-au scris să mă întrebe ce-o să ne facem și cum o să ne descurcăm. Răspunsul meu sincer a fost: Habar n-am! Eu știu care sunt cele câteva proiecte stabilite pentru următoarele 3 săptămân și deci ce vreau să fac azi, mâine, săptămâna asta și pe ce am nevoie să mă concentrez în viitorul (foarte) apropiat. În rest, o să văd când o să ajung acolo. Pentru mine nu e important azi să mă gândesc la ce mă fac peste vară. 

Încercăm să avem timp frumos împreună, ca mai apoi să avem timp de calitate separat. Timpul ăsta separat e foarte important și el. Ne jucăm, vorbim, ne conectăm cu copiii, le umplem rezervoarele emoționale cu iubire, atenție, bucurie, acceptare, empatie pentru ca apoi să ne putem vedea fiecare de treabă.

E minunat că suntem împreună și sunt recunoscătoare pentru asta în fiecare zi. Asta nu înseamnă că mă simt ca în vacanță, nici că e ușor, nici că îmi place fiecare minut. Perfect nu era nici înainte, nu e nici acum, nici nu ne dorim să fie. Suntem modele pentru copiii noștri însă așa că e important să îi învățăm să se concentreze pe ce e în controlul lor, chiar și în vremuri pline de incertitudine.

La voi cum e? Cum ați trecut prin săptămânile de până acum? Ce ați învățat? Cu ce vă mândriți? 
 
 
Citește și:

20 de tips & tricks pentru ca lucratul de acasă să nu fie un coșmar

17 idei de mici bucurii zilnice pe care să ți le acorzi

Podcast Pauza de Bine, E14: Cum îți poți schimba viața practicând recunoștința

Podcast Pauza de Bine – E12: Cum ne gestionăm energia și emoțiile în perioade de criză

Fricile tale sunt ale tale. Nu îți împovăra copilul cu ele!
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.