Am impresia că în ultima vreme peste noțiunea de parenting plutește un nor gri și că termenul a căpătat o tentă ușor negativă. Poate pentru că e foarte multă informație disponibilă pe internet – site-uri și blog-uri de parenting – și pentru că nici nu mai știi ce carte pentru părinți să alegi. Ne atrag promisiuni tentante ascunse în titluri de genul “secretul părintelui perfect” sau “și tu poți fi un părinte ideal” și ne sperie afirmații de genul “x lucruri pe care le faci greșit”.
Sunt trainer și coach și asta înseamnă că îi ajut pe oameni să crească, desigur în măsura în care ei își doresc să fie ajutați și, din punctul meu de vedere, parentingul este tot o formă de dezvoltare personală.
De ce cred eu că parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri
Presiunea din partea societății asupra mamelor în special e tot mai mare. Ajungem uneori să trăim cu iluzia că trebuie să fim perfecte ca mame, perfecte ca partenere, perfecte ca prietene, perfecte la job. Avem zeci de treburi de făcut pentru copii, pentru familie, pentru casă și noi înșine. Pe măsură ce timpul pare să se comprime tot mai mult e lesne de înțeles că părinții din ziua de azi se simt copleșiți.
Suntem o fostă generație de copii de la care se aștepta perfecțiunea și ducem cu noi încă povara asta, ne mai trezim uneori că ne comparăm cu alții așa cum altă dată eram comparați și trăim cu frica lui “ce-o să zică ceilalți dacă…”. Dar suntem și o generație de părinți tot mai conștienți de faptul că disciplina nu înseamnă pedespse, că abuzul verbal sau fizic nu îi va face pe copii mai respectuoși ci doar speriați, că ai noștri copii învață din ce și cum noi ca părinți facem. Apar periodic trenduri noi și auzim în jurul nostru tot felul de termeni ultra folosiți cum ar fi conectare, empatie sau mindfulness. Suntem prinși între felul în care am fost crescuți și felul în care am vrea să îi creștem pe adulții de mâine și de asta ajungem să ne simțim copleșiți, să ne depunctăm singuri, să ne descurajăm și să ne învinovățim.
Mergem la cursuri, citim cărți articole, interviuri cu specialiști în parenting și deseori aplicăm după ureche metode care tratează simptome mai degrabă decât să căutam cauza reală. Cred cu tărie că pentru a putea fi părinți echilibrați și calmi trebuie să ne întoarcem în copilărie, să încercăm să găsim rănile încă nevindecate (dar bine ascunse în mare parte a timpului). Trebuie să căutăm motivele din spatele unor comportamente curente de care nu suntem mândri ca să putem ieși de pe pilot automat în momentele de criză și să reacționăm conștient într-un mod sănătos. Progrese reale vom vedea abia în momentul în care vom repara fundația veche pe care încercăm să construim cu metode noi.
Copiii sunt oglinda părinților lor
Noi suntem prima oglindă copiilor noștri, ei vor învăța că sunt așa cum le spunem noi că sunt. Dar oglindirea asta merge și în sens invers. Cu cât mai repede înțelegem că cei mici sunt oglinda părinților lor, cu atât mai bine. În spatele unui copil care țipă, e foarte posibil să fie un părinte care a țipat la el. Și, deși poate fi greu de înțeles de ce un comportament care a rănit în copilărie e replicat la vârsta adultă, un părinte care țipă este probabil un fost copil la care s-a țipat.
Așa că da, eu cred că parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri. E despre cum ne poziționam noi în relația părinte-copil, despre așteptările și nevoile noastre, despre autocunoaștere, despre acceptare și iertare, despre copilăria noastră și vechi dureri nevindecate, despre butoanele noastre emoționale și reacțiile pe care le generează. Problema nu e că copilul țipă, problema e de ce ne deranjează de fapt că face asta.
Uneori, cel mai bine e să ne oprim și să respirăm
Nicio formă de agresivitate asupra copilului nu e “pentru binele lui” cum am putea fi tentați să credem uneori, nu are treabă cu educarea lor. Nu e despre ei. E despre noi. E o formă de descărcare a propriilor frustrări și temeri. Care sunt ele? De ce ne e frică? De ce reacționăm așa?
Felul în care ne provoacă relația cu copilul e felul în care ne provoacă relațiile în general.
Felul în care ne provoacă relația cu copilul e felul în care ne provoacă relațiile în general. Dacă ne întoarcem către sine și găsim ce e de vindecat vom putea să ne împăcăm cu noi înșine, să ne taxăm mai puțin și să ne învinovățim mai rar.
Și cred că înainte de a încerca să aplicăm tot felul de tehnici ca să obținem anumite reacții și comportamente din partea copiilor noștri, ar trebui să învățăm să apăsăm pe butonul de pauză. Să ne oprim, să respirăm (neapărat adânc, ca să liniștim creierul emoțional și să îi dăm șansa creierului rațional să se trezească) și să înțelegem scenariul ce se desfășoară în fața noastră. Din experiența mea ăsta e un lucru dificil de făcut mai ales dacă te-ai obișnuit deja să dai frâu liber mâniei. Dar tot experiența m-a învățat că sentimentul că ai reușit să îți controlezi reacția în momentele tensionate cu copilul e de o mie de ori mai satisfăcător decât acela când lași pilotul automat să ia decizii în locul tău.
Parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri, e mai întâi despre dezvoltarea noastră personală și abia apoi despre a lor.
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
În ochii copiilor noștri suntem perfecți
Tu ce vezi când te uiți la copilul tău?
Îmi iubesc fiecare copil așa cum are el nevoie
Copiii fac lucruri atunci când sunt pregătiți
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
8 Comments
Chit ca am citit postarea asta la aproape 2 noaptea, chiauna fiind, mi-a mers la suflet. Pentru ca fix asta vorbeam cu barbatul in seara asta. Nu copilul are vreo problema. Noi avem prea multe
Azi am avut si noi o zi mai grea pe alocuri… Somn usor! :)
“Copiii sunt oglinda parintilor lor” – este atat de adevarat! Si eu descopar ca baietelul meu preia expresii sau gesturi de la noi, asa cum si eu am preluat expresii si gesturi de la parintii mei. Uneori cand sunt agitata, si el este. Si atunci intai incerc sa ma calmez eu, ca sa pot sa il linistesc si pe el.
P.S. Cand ai timp sa scrii atat de multe texte, si mai ales atat de bune? Felicitari!
Eu m-am trezit că îl apostrofez pe Alex pentru un comportament pe care, ulterior, mi-am dat seama că îl copia de la mine… De scris scriu când doarme Sara şi noaptea. :) Când ne vedem?
Ma regasesc atat de bine in articolul tau, copilarie cu alt parenting( comparatii, cearta,cerinta perfectiunii), comportamente preluate de la parinti sau bunici…
Nu rare sunt momentele cand vad comportamentele mele imitate de copiii mei.
Ideea ca parentingul este despre noi si nu despre copiii nostri e atat de adevarata…inca recitesc articolul( e noapte si creierul meu e incet la ora asta).
Ma bucur atat de mult sa vad ca tot mai multi parinti se straduiesc sa aplice educatie prin empatie, blandete si incurajari, iubire neconditionata.
Ma bucur ca am descoperit blogul tau ,
multumesc pentru tot ce imparti cu noi: idei, link-uri spre alte bloguri cu subiecte interesante si folositoare , subiecte de dezvoltare personala si multe altele.
Poate sunt naiva sau inconstienta, dar cred ca schimbarea in Romania va veni prin copiii nostri, deci blogurile de parenting nu sunt doar un moft, un curent la moda, sunt o necesitate.
Mult succes si sanatate!
Denisa
Denisa, să știi că și eu mă bucur că ai ajuns aici, dar mai ales pentru că ți-ai luat timp să îmi scrii. Îmi doresc să cred că putem fi părinți buni, să lăsăm în urmă convingerile care nu ne mai servesc și să avem relații echilibrate cu cei din jur. :)
Nu vreau decat sa iti multumesc pentru ceea ce postezi. Multumesc si de o mie de ori multumesc!