Am impresia că în ultima vreme peste noțiunea de parenting plutește un nor gri și că termenul a căpătat o tentă ușor negativă. Poate pentru că e foarte multă informație disponibilă pe internet – site-uri și blog-uri de parenting – și pentru că nici nu mai știi ce carte pentru părinți să alegi. Ne atrag promisiuni tentante ascunse în titluri de genul “secretul părintelui perfect” sau “și tu poți fi un părinte ideal” și ne sperie afirmații de genul “x lucruri pe care le faci greșit”.

Sunt trainer și coach și asta înseamnă că îi ajut pe oameni să crească, desigur în măsura în care ei își doresc să fie ajutați și, din punctul meu de vedere, parentingul este tot o formă de dezvoltare personală.

De ce cred eu că parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri

Presiunea din partea societății asupra mamelor în special e tot mai mare. Ajungem uneori să trăim cu iluzia că trebuie să fim perfecte ca mame, perfecte ca partenere, perfecte ca prietene, perfecte la job. Avem zeci de treburi de făcut pentru copii, pentru familie, pentru casă și noi înșine. Pe măsură ce timpul pare să se comprime tot mai mult e lesne de înțeles că părinții din ziua de azi se simt copleșiți.

Suntem o fostă generație de  copii de la care se aștepta perfecțiunea și ducem cu noi încă povara asta, ne mai trezim uneori că ne comparăm cu alții așa cum altă dată eram comparați și trăim cu frica lui “ce-o să zică ceilalți dacă…”. Dar suntem și o generație de părinți tot mai conștienți de faptul că disciplina nu înseamnă pedespse, că abuzul verbal sau fizic nu îi va face pe copii mai respectuoși ci doar speriați, că ai noștri copii învață din ce și cum noi ca părinți facem. Apar periodic trenduri noi și auzim în jurul nostru tot felul de termeni ultra folosiți cum ar fi conectare, empatie sau mindfulness. Suntem prinși între felul în care am fost crescuți și felul în care am vrea să îi creștem pe adulții de mâine și de asta ajungem să ne simțim copleșiți, să ne depunctăm singuri, să ne descurajăm și să ne învinovățim.

Mergem la cursuri, citim cărți  articole, interviuri cu specialiști în parenting și deseori aplicăm după ureche metode care tratează simptome mai degrabă decât să căutam cauza reală. Cred cu tărie că pentru a putea fi părinți echilibrați și calmi trebuie să ne întoarcem în copilărie, să încercăm să găsim rănile încă nevindecate (dar bine ascunse în mare parte a timpului). Trebuie să căutăm motivele din spatele unor comportamente curente de care nu suntem mândri ca să putem ieși de pe pilot automat în momentele de criză și să reacționăm conștient într-un mod sănătos. Progrese reale vom vedea abia în momentul în care vom repara fundația veche pe care încercăm să construim cu metode noi.

Copiii sunt oglinda părinților lor

Noi suntem prima oglindă copiilor noștri, ei vor învăța că sunt așa cum le spunem noi că sunt. Dar oglindirea asta merge și în sens invers. Cu cât mai repede înțelegem că cei mici sunt oglinda părinților lor, cu atât mai bine. În spatele unui copil care țipă, e foarte posibil să fie un părinte care a țipat la el. Și, deși poate fi greu de înțeles de ce un comportament care a rănit în copilărie e replicat la vârsta adultă, un părinte care țipă este probabil un fost copil la care s-a țipat. 

Așa că da, eu cred că parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri. E despre cum ne poziționam noi în relația părinte-copil, despre așteptările și nevoile noastre, despre autocunoaștere, despre acceptare și iertare, despre copilăria noastră și vechi dureri nevindecate, despre butoanele noastre emoționale și reacțiile pe care le generează. Problema nu e că copilul țipă, problema e de ce ne deranjează de fapt că face asta. 

Uneori, cel mai bine e să ne oprim și să respirăm

Nicio formă de agresivitate asupra copilului nu e “pentru binele lui” cum am putea fi tentați să credem uneori, nu are treabă cu educarea lor. Nu e despre ei. E despre noi. E o formă de descărcare a propriilor frustrări și temeri. Care sunt ele? De ce ne e frică? De ce reacționăm așa?

Felul în care ne provoacă relația cu copilul e felul în care ne provoacă relațiile în general.

Felul în care ne provoacă relația cu copilul e felul în care ne provoacă relațiile în general. Dacă ne întoarcem către sine și găsim ce e de vindecat vom putea să ne împăcăm cu noi înșine, să ne taxăm mai puțin și să ne învinovățim mai rar.

Și cred că înainte de a încerca să aplicăm tot felul de tehnici ca să obținem anumite reacții și comportamente din partea copiilor noștri, ar trebui să învățăm să apăsăm pe butonul de pauză. Să ne oprim, să respirăm (neapărat adânc, ca să liniștim creierul emoțional și să îi dăm șansa creierului rațional să se trezească) și să înțelegem scenariul ce se desfășoară în fața noastră. Din experiența mea ăsta e un lucru dificil de făcut mai ales dacă te-ai obișnuit deja să dai frâu liber mâniei. Dar tot experiența m-a învățat că sentimentul că ai reușit să îți controlezi reacția în momentele tensionate cu copilul e de o mie de ori mai satisfăcător decât acela când lași pilotul automat să ia decizii în locul tău.

Parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri, e mai întâi despre dezvoltarea noastră personală și abia apoi despre a lor.

Sursa foto: Shutterstock

 
 
Citește și:

Cărți utile pentru părinți

În ochii copiilor noștri suntem perfecți

Tu ce vezi când te uiți la copilul tău?

Îmi iubesc fiecare copil așa cum are el nevoie

Copiii fac lucruri atunci când sunt pregătiți
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.