E clar pentru mine ca nu posed aceeasi capacitate de comunicare cu cel mic precum sotia mea. Nici nu prea am cum, din punct de vedere antropologic, dar imi dau silinta sa nu ajung ca in ecranizarile povestilor despre tati dificili, neintelesi, cu agende aparent diferite de cele ale familiilor lor.

Se zice ca daca esti o persoana educata, cu un bagaj de cunostinte suficient de vast, cu un limbaj elevat si daca mai si lucrezi si intr-un domeniu in care comunicarea este esentiala, atunci ai avea toate sansele sa fii un super parinte. Mai degraba ai avea teoretic capacitatea, dar nu si calitatea.

In calitate de tata cu presupus potential de a-mi creste bine copilul ma lovesc de doua tipuri de provocari: relationarea cu cel mic in vederea construirii unei legaturi sanatoase tata-fiu si ghidarea copilului pentru a avea un comportament corect, de bun simt.

Imi aduc aminte primele mele experiente de viata (3-4 ani). Membrii familiei mele reprezentau cei mai buni prieteni ai mei si ma rasfatau (prea) mult. Am avut atunci primul impact cu cei din afara globului meu de siguranta: la gradinita.

Concret, m-am apucat de rearanjat scaunele, educatoarea mi-a facut observatie, iar mie mi s-a parut strigator la cer! Ce tupeu pe capul ei! Sta acolo, la catedra si nu face decat sa ne puna la punct pe toti. Ne impune tot felul de reguli, de tipul “la masa nu vorbim” si “ai depasit spatiul”. Se umpluse paharul asa ca i-am transmis ceea ce credeam despre ea: “Esti o educatoare rea! Nu o sa mai vin la gradinita ta!” si alte pareri personale adunate de la inceputul anului.

In clasa stupoare! Un pispirica ce nici macar nu fusese facut soim al patriei avea o lista de revendicari. Nu cred ca am avut un limbaj neadecvat, dar tonul si agresivitatea vorbelor au scos-o din clasa pe tovarasa. S-a intors cu tatal meu care preda in aceeasi cladire. Ma asteptam sa imi sustina retorica, insa n-a fost sa fie. Am inteleles atunci, printre lacrimi, in vazul colegilor mei, ca trebuie sa ma supun unor reguli.

Acum suntem bine, baietelul meu invata de la tati al lui cate si mai cate, asa cum am invatat si eu de la tati al meu de-a lungul anilor. Ideea de limite pe care mi-a impus-o sistemul incerc sa o predau intr-un alt mod copilului meu. Nu are limite in a visa, in a se exprima, cu conditia de a nu ii afecta pe cei din jur. De aceea nu i-am luat toba, cat timp stam la bloc.

Pe urma trebuie sa inteleaga diversitatea, firea umana, sa fie tolerant cu semenii si, la randul lui, sa nu sara prea mult calul pentru ca nu toata lumea e toleranta.

Si in final sa aiba bunul simt: l-am invatat ca e frumos sa stea la rand, este o dovada de civilizatie, dar in acelasi timp sa caute coada mai scurta. Iar rezultatul e ca ne trezim ca da prioritate la vreo 5 copii care se baga in fata lui la tobogan. Mai avem de lucru…

Sunt pe deplin recunoscator parintilor si bunicilor mei pentru adevaratele valori pe care mi le-au transmis, chiar daca uneori sunt greu de aplicat in ziua de azi. I le predau la cheie fiului meu cu speranta ca va sti ce sa faca atunci cand va avea de luat marile decizii, dar si in micile momente vesele sau triste care ne umplu vietile.

Articol scris de Mircea (alias tata lui Alex)

Ilustratie: #Glumita