S-a înfuriat! Ce mă fac?

Primele crize de furie ale lui Alex m-au luat pe nepregătite. Mi se părea că face din țânțar armăsar (și îi spuneam asta), că vorbesc cu pereții, că o face dinadins și când niciun argument nu funcționa începeam să mă alimentez din starea lui și să mă enervez. Apoi am început să citesc și să înțeleg care e treaba cu aceste “tantrumuri”. Și cu cât mai mult citeam, cu atât mai clar îmi era că reacțiile mele erau greșite.

Am învățat, în timp, să le accept și să îi fiu alături în timpul plânsului acela încărcat chiar dacă oamenii din jur îmi dădeau de înțeles că îi permit prea multe. Azi sunt relativ puține cazurile când nu îl pot asculta așa cum are nevoie. Când se întâmplă asta (și sunt foarte obosită) mă retrag și îl las pe soțul meu să îi stea alături. Îmi doresc să cred că până va ajunge Sara la vârsta crizelor de furie să reușesc să îmi păstrez zen-ul mereu.

De unde vin crizele de furie?

Exploziile de furie la copii mici, 1-4 ani, sunt cauzate adesea de frustrările lor că nu pot exprima ce trăiesc, că nu înțeleg emoțiile pe care le simt, că au un vocabular insuficient de dezvoltat pentru a exprima ce le trece prin cap, că nu primesc ceea ce cer, că sunt obosiți, că le e foame… Fiecare părinte ar trebui să fie atent la care sunt situațiile cu care copiii lor nu se simt confortabili și care pot duce la accese de furie.

Scenele gălăgioase din magazine, în care câte un copil urlă pentru că vrea o jucărie sunt dese. Și la fel de des putem vedea părinți care încearcă să îi pună la punct folosindu-se de puterea lor de adult și invocând părerea trecătorilor: “Ce o să zică…?” sau “Ne faci de râs!”.

Tantrumurile sunt intense și neplăcute atât pentru copii, cât și pentru părinți. De cele mai multe ori apar din senin, luându-ne pe nepregătite. Uneori, cu un bagaj emoțional adunat peste zi, copii se pun pe plâns din cele mai mărunte și de neînțeles lucruri. Ei au nevoie de acest plâns care să îi ajute să se descarce. O modalitate prin care am putea preveni sau evita crizele de furie ar fi, de exemplu, să mergem la cumpărături atunci când copiii sunt odihniți și au mâncat. O altă variantă ar fi să le spunem dinainte pentru ce anume mergem la magazin, respectiv ce vom cumpăra.

În toiul crizei argumentele raționale nu sunt auzite

Dacă nu putem evita și se întâmplă ca cei mici să facă un acces de furie, primul lucru pe care trebuie să îl înțelegem este că în toiul crizei argumentele raționale nu sunt recepționate de către copii. La fel se întâmplă și în cazul adulților de altfel. Mai întâi trebuie liniștit creierul emoțional și abia apoi putem să ne așteptăm ca creierul rațional să își facă datoria. Cum facem asta? Coborâm la nivelul lor, avem grijă să nu (se) rănească, îi lăsăm să plângă pentru a se elibera și empatizăm cu ei. Unii copii acceptă să fie luați în brațe, alții nu. Important este să ne adunăm toate resursele de răbdare pe care nici nu știam că le avem, rămânem lângă ei și ne păstrăm calmul. Doar vrem să le dăm exemplu, nu? Nu am fi prea credibili ca modele, dacă am urla la ei să înceteze. Abia după “furtună” putem purta un dialog cu ei despre ce s-a întâmplat.

tgi

Revenind la exemplul cu magazinul, putem încerca să îi ajutăm să vizualizeze ce ar face cu jucăria dacă ar avea-o. Înțelegând cum ar folosi jucăria îl putem ajuta să găsească (sau să îi oferim alternative dacă e mai mic) modalități de a obține același rezultat cu jucăriile de acasă.

Ce zic ceilalți nu contează

Ce zic ceilalți oameni în timp ce se întâmplă toate acestea NU contează. Cine are copii va înțelege, cine nu…să se pregătească. 🙂

Crizele de furie oferă momente importante de educație emoțională prin care cei mici să învețe cum să își gestioneze emoțiile puternice. Știind cum să se descurce în astfel de situații, cum să se calmeze, vor crește echilibrați emoțional și vor căpăta încredere în sine.

E posibil ca liniștirea să nu meargă prea ușor. E important însă să nu cedăm solicitării de a cumpăra jucăria. Iar dacă cei mici sunt foarte agitați, e în regulă să ieșim din magazin ca să se poată liniști.