Mă uit la boabele de cafea așezate frumos sub sticlă. E o masă pe gustul meu de iubitoare de cafea. În jurul meu e liniște. Mai sunt doar vreo 10 oameni în aeroport. Stau la o masă din colț, doar eu, laptopul, rucsacul, un croissant cald care mustește a grăsime și un cappuccino fâsâit. Să vă povestesc…

Azi aveam de livrat un workshop fain despre părinți, copii și tehnologie, la Bacău. Mă pregătisem că voi avea liniște și timp de citit pe drum. Plecarea din Gara de nord la 11.15 fix era un semn bun. 

Fac conversație cu doamna simpatică de lângă mine și-apoi mă pun pe citit. Când mai ridic ochii de pe foile mele văd o bătrânică citind cu poftă din Click, până ajunge la duduia despuiată de pe ultima pagină. Nu prezintă interes pentru ea. Pe rândul din fața ei, o altă bunicuță citeste revista “Remedii naturiste”. Soțul ei vorbește despre cum slăbești dacă bei apă și vrea musai să meargă să cumpere tofu și avocado. De pe un alt rând aud un domn (tot în vârstă) supărat că generația tânără nu e interesată de nimic, toți vor să plece să lucreze afară, dar nu înțeleg că “salarul” și pensia de la stat sunt sfinte. Când am aud de Ponta auzul meu selectiv se mută în altă parte. O altă doamnă încearcă să vorbească pe furiș cu iubitul ei – stăin presupun – în engleză. 

La clasa I sunt cel mai tânăr pasager, scad muuult media de vârstă. Clasa I arată cam cum știam eu că arăta Clasa a II-a acum 13 ani când am fost ultima oară cu trenul la noi în țară. Avem căldură, dar buda e tot infectă. Deh, nu le poți avea pe toate. Mă doare capul și spatele de la scaunul incomod.

Doamna de langa mine e simpatică, mă repet, știu. Mi-a oferit o clementină.

Suntem la jumătatea drumului și avem 6 minute întârziere. Era prea frumos, nu?

Vorbesc cu ai mei. Fratele meu mai mic mă întreabă de când nu am mai fost cu trenul și mă anunță că asta e fața adevărată a României. 

– Io nu mai am diabet, zice soțul doamnei cu revista cu remedii. Putem face orice de mâncare de Crăciun. Facem răcituri! După care trece foarte brusc la lista lui de cumpărături îngrijorat că nu se găsește fasole neagră în Buzău.

La Adjud urcă un nene care își scoate pe masă pâinea, salamul și brânza topită.

Când mai ridic ochii din telefon văd că am făcut 3/4 din drum, dar aveam 25 minute întârziere. Încep să anunț pe la agenția din București, la shop-ul din Bacău, la firma de transport care îmi asigura transferul, că sunt în întârziere. Și-apoi ne oprim în Sascut și gata. 

Au trecut deja 30 de minute. Noi tot în Sascut. Ninge frumos, n-am ce zice. În jurul meu toți se agită. Nu știm de ce stăm. Controlorii – care mai devreme verificau biletele în grup – au dispărut. 

Se face 16.35. Apare un controlor arogant.

– Cât mai stăm? îndrăznește cineva să întrebe.

– Cât trebuie! vine răspunsul tranșant. S-a înfundat un macaz și așteptăm să vină cineva să rezolve. Între timp eu tot pe telefoane. Nu știu cât mai durează, nici când ajung la Bacău. Orașul e blocat și se circulă bară la bară din cauza ninsorii care nu mai stă. 

– Alo, uite, am pornit. Nu știu cât mai facem dar sper să ajung. Nu pot sta peste ora 19.15 că am avion spre casă. Peste noapte nu pot sta. Ce facem? Mai vin la shop? Mai ținem workshop-ul?

Oamenii încep să îi sune pe participanți și mulți spun că nu mai ajung. Îmi pare rău pentru cei care au ajuns săracii la timp… Workshop-ul a fost anulat.

La 17.13 sunt în Bacău. Mă urc în mașină.

– Mergem la magazin?

– Nu, la aeroport.

Și iată-mă aici, în aeroportul ”George Enescu” din Bacău. De când scriu articolul în jurul meu s-a umplut cafeneaua. Au preluat un zbor din/spre Iași. Oamenii stau resemnați că nu știu când ajung acasă.

Mă duc la security și apoi aștept avionul să mă ducă acasă.

Mai bine de 10 ore petrecute pe drum. Degeaba. Iar pe laptop-ul meu scrie ”Enjoy ♥ life”…

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.