Odinioară, familia mea, la fel ca majoritatea familiilor din România acelor ani, trăia bio: tinerii mei viitori bunici aveau o căsuţă la ţară, construită pe parcursul mai multor ani, cu mâinile lor, cu materiale cumpărate din leafa de învăţători. Vreau să cred că era o căsuţă de cărămidă, deşi la vremea aceea se lucra cu lemn si chirpici. Peisajul era de poveste, poluarea inexistentă (industrializarea nu începuse), iar modul de viaţă aducea cu cel prezentat ca reper de documentarele ce promovează întoarcerea la natură.

Mama mea avea să se nască într-o familie de oameni energici, foarte muncitori, ale căror viitoare decizii vor fi avut un rol covârşitor în evoluţia mea.

În final este vorba doar de hotărâri şi de energie pentru a putea duce în spate ceea ce vine. Ce a urmat după decizia de întemeiere a familiei şi de construire a casei a fost boala renală a bunicii, agravată de mediul ”bio” în care trăia – încălzirea se făcea, evident, cu ajutorul sobei pe cărbuni.

Bunica se înscrisese la facultate la Bucureşti (340 km distanţă) pentru a deveni profesoară de limba română, iar bunicul învăţa, la rândul lui, pentru a deveni profesor de biologie. Îşi doreau mai mult pentru familia lor, însă mediul le era potrivnic. Aşa că au decis să lase în urmă casa şi să se mute la oraş, la bloc, acolo unde ajunsese gazul metan. Au absolvit facultăţile, au lăsat totul în urmă şi au făcut un pas dificil, dar benefic pentru generaţiile următoare.

Mă gândesc adesea la greutăţile pe care le-au trăit – războiul, viaţa dificilă din anii ’50, construirea casei apoi mutatul, naveta la facultate – şi mă simt norocos şi pe deplin recunoscător pentru că am avut până acum o viaţă relativ uşoară datorită lor precum şi celorlalţi bunici, a căror poveste o păstrez pentru un viitor articol.

M-au educat de mic, cum s-au priceput mai bine: îmi aduc aminte de Amintirile lui Creangă citite la culcare de bunica, de bunicul şi pasiunea lui cu stupii de albine, dar şi de felul în care m-au învăţat să mă feresc de pericole, folosind responsabil sursele de energie: ”La voi ard luminile ca la Mitropolie” sau ”Nu lăsa niciodată aragazul pornit nesupravegheat” spunea bunica. Tot de la ei ştiu că atunci când intru în bucătărie trebuie și simt miros de gaz (de fapt cel care miroase e mercaptanul) să deschid ferestrele şi să NU aprind lumina.

Între timp, mi-am luat o plită cu siguranţă. În caz că ne dă mâncarea în foc se opreşte automat gazul, dar chiar şi aşa, merită să fii precaut. Alex e încă mic, nu umblă la plită sau cuptor dacă nu suntem prin preajmă, dar ştie ce ar trebui făcut în caz că simte miros de gaz. Mai ştie şi că ţeava de gaz e galbenă şi că nu e voie să umbli la aparatele sau robinetele corelate. L-am învăţat să stingă şi luminia în încăperile în care nu mai are treabă, aşa că şi-a luat rolul foarte în serios şi ne lasă din când în când în beznă când ne e lumea mai dragă.

Sunt aici datorită părinţilor şi bunicilor mei. Îmi permit să-mi educ copiii pentru că bunicii mei au făcut o schimbare, au perseverat şi au avut la dispoziţie un trai decent, înlesnit de educaţie. Și îmi pare bine că bunica s- putut bucura, măcar la bătrânețe, de confortul pe care nu l-a avut când era tânără: în ultimii ani de viaţă ai bunicii, părinţii mei i-au pus centrală termică de apartament – a fost o mare fericire pentru ea!

Uitându-mă în jur, îmi dau seama că România anilor ’50 se regăseşte în prezent în multe localităţi rurale. Câtă energie umană ar trebui pentru a încălzi generaţiile următoare? Ţine de planurile de dezvoltare regională, dar mai degrabă  de educaţia şi puterea fiecăruia de a nu se complace, de a face schimbarea necesară, de bun simţ. În paralel, noi, cei ce beneficiem deja de eforturile înaintaşilor noştri, trebuie să ne educăm copiii să folosească energia responsabil, cu impact minim asupra mediului.

Programul ”Întâlnire cu energia”

În aceeași direcție se îndreaptă și eforturile celor de la ENGIE Romania care, în parteneriat cu Ministerul Educației și Cercetării Științifice, continuă programul ”Întâlnire cu energia”.

Avem noroc că în ziua de azi elevii au acces la informație despre energie, rămân însă de părere că pentru a avea rezultate pe termen lung educarea lor trebuie continuată și acasă, cu părinții sau măcar aprofundată de către învățători. Pentru a le veni în ajutor ENGIE Romania și Hands Across Romania au lansat o linie de finanțare pentru cei mici pentru a pune în practică ceea ce au învățat în cadrul lecțiilor dar și pentru a-i responsabiliza față de comunitatea în care trăiesc.

Concursul ”Câștigă cu Metano” se va desfășura în cadrul școlilor participante pentru a încuraja și adulții din preajma elevilor să se implice în viața educațională a acestora. Concret, elevii, fie împreună cu părinții, fie cu învățătorii, vor imagina un proiect comunitar legat de domeniul energiei pentru implementarea căruia să poată primi sprijin financiar în cadrul programului. Mie treaba asta mi se pare foarte faină.

Anul acesta peste 2500 de copii din mediul rural și urban mic din judetele Constanța, Galați, Brăila, Olt, Vâlcea, Vrancea, Dâmbovița și din municipiul București vor participa la lecțiile incluse în program. Vor învăța astfel despre utilizarea raţională a surselor de energie şi conştientizarea importanţei protecţiei mediului înconjurător.

Simpatica mascotă a proiectului, Metano, creată de o elevă participantă la prima ediție, ilustrează într-un mod ludic și creativ molecula de gaz natural și va avea rolul de a ușura transmiterea informației către elevi.

Și-acum voi: Cum îi învățați pe copiii voștri să folosească responsabil resursele limitate pe care natura ni le ”pune la dispoziție”?

Sursa foto titlu: Shutterstock
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.