Stăteam și mă gândeam zilele astea la cât de tare ținem cu dinții de trecut uneori. În goana nebună a zilelor petrecute la București nu am prea des ocazia să încetinesc sau să mă opresc să reflectez, să îmi ascult gândurile, dar acum, în mini-vacanța de Paști, mi-am luat puțin timp să stau cu mine.
Printre altele, la asta m-am gândit…că ne este greu să lăsăm trecutul în urmă și ținem cu dinții de el. De ce facem asta? Poate pentru că e familiar. Ce e în trecut ne este cunoscut. Și chiar dacă nu e roz, familiaritatea asta e ca o zonă de confort. Poate pentru că trecutul a contribuit la cine suntem azi. Toate experiențele, bune și rele, oamenii pe care i-am întâlnit, cei care ne-au ajutat și chiar și cei care ne-au rănit sau ne-au întors spatele – au contribuit în mod semnificativ la cine suntem. Să lăsăm trecutul în urmă poate părea ca și cum am renunța la bucăți din noi. Dar nu e așa.
Să lăsăm trecutul în urmă poate părea ca și cum am renunța la bucăți din noi.
Eu cred că dacă rămânem așa ancorați în trecut nu vom putea să fim cu adevărat aici, în prezent, să ne bucurăm de tot ce viața are de oferit. Statul ăsta cu un picior în trecut va face ca prezentul și viitorul să fie un soi de copie la indigo a ceea ce am trăit deja, cu bune, cu rele, cu previzibil și comod.
Dar dacă azi și mâine ar putea fi de zeci de ori mai bune decât ieri? Mai vii, mai colorate, mai interesante, mai valoroase?
Cum ar fi să îi mulțumim trecutului pentru tot ce ne-a învățat? Cum ar fi să spunem punct și să o luăm de la capăt? Să iertăm ce trebuie iertat și să ne luăm povara ranchiunii de pe suflet. Să fim recunoscători pentru experiențele avute, pentru oamenii care ne-au traversat, într-u fel sau altul, viața. Să îi păstrăm dorului un loc special în inimă. Să renunțăm la tot ce e urât și gri.
Eu am înțeles despre mine că țin aproape trecutul din teamă. Teama că nu știu ce poate fi acolo pentru mine în viitor. De asta obișnuiam să folosesc trecutul ca pe o scuză de a nu merge mai departe. Pentru că în trecut e tot ce știu și tot ce știu să fac, cine sunt, ce îmi place și ce nu. Pentru că e ca o plasă de siguranță.
Da, mi-e teamă de ce nu cunosc deși îmi dau seama că opțiunile sunt multe și probabil mult mai faine. Cred însă că a venit timpul să mă împrietenesc cu necunoscutul, să nu îl mai bănuiesc de rele intenții, să mă apreciez mai mult și să îndrăznesc.
Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/196539971213771611/
Sursa foto: Shutterstock
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
10 Comments
Pfoai, parca ai scris pentru mine articolul asta. Asa, ca o incurajare sa-mi iau odata inima-n dinti 🙂
Hai să ne încurajăm reciproc! :))
Din experienta mea si a unora apropiati mie, cat timp nu esti impacat cu trecutul, nu il poti lasa in urma sau nu te va lasa el pe tine. Si pana nu imbratisezi lectiile pe care ti le-a oferit, acestea se vor repeta pana le vei fi invatat.
De am putea fi cu totii atat de curajosi incat sa privim numai inainte!
Cred că, pentru a putea privi înainte, este nevoie – așa cum spuneai și tu – de o privire lungă în urmă ca să înțelege, să acceptăm și apoi să renunțăm la ce nu ne mai ajută. Mulțumesc că ți-ai luat timp să scrii. 🙂
Draga Cristina, tu ai acum varsta tocmai potrivita pentru a face pasul asta. E varsta la care am facut si eu pasul, odata cu nasterea lui Dante. Dupa aceasta varsta mi se pare ridicol sa mai dam vina pe trecut, pe parinti, pe experientele traite sau pe nu stiu ce mosteniri.
E timpul sa pui in aplicare tot ce ai acumulat, cunostinte si experiente de viata, sa iti imbratisezi prezentul si sa privesti cu incredere spre viitorul pe care tu ti-l construiesti. De acum incolo e vorba doar despre tine.
Cea care esti azi esti suma a tuturor ”ieri” dar e timpul sa le scoti din rafturi, sa le pui intr-o camara doar a ta si sa faci loc noului. E intocmai ca si cu obiectele, garderoba si chiar sentimentele.
Iti doresc mult succes in procesul asta care nu e usor dar, culmea, incepe exact acolo unde e trecutul: in casa parinteasca, in locurile natale. Si e minunat ca inca te mai poti intoarce acolo.
Mulțumesc! ❤
Ca sa sumarizez si ce am concluzionat eu, ca sa mergi mai departe trebuie sa te impaci tu cu tine. Eu am facut un exercitiu interesant de a ma autocarateriza ca persoana dar privindu-ma ca persoane diferite in etapele diferite ale vietii mele. E interesant 🙂
:*
Mulțumesc pentru recomandare. Chiar e intetesant exercițiul. 🙂
Așa este. Eu o vreme, la sfatul altora, am încercat să uit fragmente din trecut. N-a mers. Abia după ce le-am disecat și integrat în prezent am reușit să mă desprind de trecut. Pentru că DA, trecutul este parte din mine, din ceea ce eu sunt azi. Iar renegându-l intram de fapt în conflict cu o parte din mine.
Și sigur, atunci când ajungem să ne rodăm rutina de a trăi în prezent, reușim să pășim cu încredere și optimism spre viitor.
So true! :*