Azi e ziua fratelui meu mai mic, Alex. Ne stim de 25 de ani… 😀

Noi suntem 3 frati, eu singura fata si cea mai mare dintre toti, cu 5 si respectiv 7 ani mai mare decat ei.

Si dupa atata vreme pot spune cu mana pe inima ca, desi o vreme diferenta de varsta nu ne-a ajutat prea tare, sa ai frati e misto!

In dimineata asta am cautat o poza cu noi 3 de cand eram mici si inevitabil m-am trezit cu mintea inundata de amintiri din copilarie.

E ciudat cum tinem minte unele momente in cel mai mic detaliu…

Cum ne plimbam in gradina in iarba inalta cat Alex.

Cum ne construiam masini si rachete din taburete si paturi.

Cum ii puneam sa incerce fuste si ii dadeam cu rimel (cred ca mi-ar fi placut sa am si o sora)

Cum ne certam si ne bateam din lucruri care acum par nimicuri, dar care atunci pareau importante.

Cum imi faceau desene de ziua mea si le strecurau pe sub usa camerei mele dimineata.

Cum faceam cadouri de 8 martie pentru mami si buni.

Cum impodobeam bradul in fiecare an cu maxima bucurie si cum faceam spectacole in camera mea ca Mos Craciun sa isi poata vedea de treaba linistit in sufragerie.

Cum strabateam sute de km pe bancheta din spate a masinii in vacante, jucand carti si ascultand muzica. De cate ori ascult Inner Circle, UB40, Mike Oldfield sau Aerosmith ma vad acolo in masina cu ei. Doamne cat radeam!

Cum mancam paine cu Nutella si eram manjiti pe toata fata.

Cum se aliau uneori impotriva mea.

Cum mergeam la scoala cu Andi in unele dimineti si ma tinea de mana ca sa ma incalzeasca.

Cum imi venea sa ii bat pe toti care se luau de ei.

Cum totul trebuia impartit in mod perfect egal…sticksurile si patratelele de ciocolata erau numarate, sucurile puse in pahare identice si aliniate ca sa vedem daca toate sunt exact la fel de pline.

Cum asteptam sa vina mama acasa si cum primul lucru pe care il intrebam era “Ne-ai adus ceva?”

Cum Alex s-a dus la farmacie sa ceara ceai de “musetoi” si cum mergea la pescuit cu “pescuia” nu cu undita.

Cum ne apucau crizele de ras pe rand si nu se mai terminau.

Si cate si mai cate…

Si ma bucur ca dupa multa vreme imi sunt aproape, in Bucuresti, ca ne putem vedea oricand simtim nevoia.

Nu am niciun dubiu: vom ramane acelasi trio nebun si oricand vom fi impreuna vom rade pana nu vom mai putea, ne vom asculta, ne vom ajuta si poate vom reusi candva sa si plecam intr-o vacanta impreuna, asa cum de mult planuim sa o facem.

Pentru a fi la curent cu noile articole va invit sa dati un like paginii de Facebook a blog-ului sau sa va abonati la newsletter.