Mamele se simt singure uneori în ciuda zecilor de lucruri pe care le au de făcut. Cel puțin mie așa mi se întâmplă. Poate și pentru că pneumonia mea trece foarte greu și mă ține închisă în casă de mult prea multă vreme, printre lipsurile pe care le resimt tot mai tare în ultima vreme sunt și relațiile de prietenie. N-am strop de liniște în casă și mereu am ceva de făcut, însă uneori mă simt atât de singură că sentimentul mă copleșește.
Uneori mi-e așa de dor de prietenele mele! Sunt ani mulți de când ne-am cunoscut și suntem răsfirate azi prin toată lumea asta mare. Și poate ăsta e un lucru bun și motiv numai bun de călătorii. Dar acum nu simt asta. Acum mi-ar plăcea să le știu prin preajmă, să ne fim aproape. Fetelor, dacă citiți articolul ăsta să știți că mi-e dor de voi!
Mi-ar plăcea să ne putem vedea oricând avem chef și să vorbim despre absolut orice ne trece prin minte.
Aș vrea să fiu acolo când au nevoie de de ajutor, de susținere sau poate doar de o pereche de urechi care să asculte.
Mi-aș dori să le pot cuprinde în îmbrățișări care spun cât o mie de cuvinte.
Visez cu ochii deschiși la copiii noștri care se joacă și râd în hohote împreună.
Aș vrea să le pot povesti ideile la care m-am gândit, să le cer părerea, să le văd reacția pe față și în corp.
Dar nu apuc să fac lucrurile astea nici cu prietenele care sunt în București sau care stau chiar pe aceeași stradă cu mine. Reușim să ne vedem rar, uneori chiar întâmplător. Mai ieșim cu copii cu tot și e în regulă, dar 80% din atenția noastră e la copii și doar 20% la ceilalți adulți.
Uneori simt că suntem sufocați de programul plin, în care trebuie să încapă și serviciu și casă și grădiniță și sport și cumpărături și joacă și activități și bebeluș adorabil și preșcolar plin de energie și timp individual și timp împreună. Și atunci tăiem de unde putem.
Și apoi, câteodata mi-e așa de ciudă pe tehnologia asta. Am devenit atât de dependenți de ea că până și urările de la mulți ani le facem pe rețelele de socializare. De parcă dacă nu scriem acolo nu s-a întâmplat. Ne mai auzim la telefon, povestim pe fugă pe Facebook și WhatsApp, cu un copil în brațe și cu altul agățat de picioare, dar oricât de mult ne-am bucura că am reușit să comunicăm chiar și așa mie mi-e dor să le am aproape.
Voi cum faceți să vă vedeți cu prietenele? Cum faceți să nu vă simțiți singure?
Sursa foto: Shutterstock
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
6 Comments
chestia e ca nu prea fac si nu prea am cum sa fac. eu am usa deschisa si cine vrea sa vina stie ca e deschisa. nu am avut niciodata chestia ca daca am copil mic nu sunati ca deranjati. dimpotriva, deranjati ma. doar ca nu prea se intampla.
in schimb am norocul sa fi gasit un grup de mamici cu pitici chiar aici in cartier, foarte aproape de mine. ne gasim la un loc de jaoca saptamanal, la o cafea chiar. m am mai reglat din punctul asta de vedere. dar anul trecut a fost foarte greu si am plans si m am suparat ca ma simteam uitata si izolata. asa ca te inteleg perfect. multa sanatate Cristina! te admir ca mai ai putere sa scrii. eu in situatii de astea de boala n am chef nici sa deschid laptopul. pun totul pe pauza.
Mulțumesc pentru raza de speranță!
Am locuit în 3 orașe în ultimii 11 ani, unul dintre ele în afara țării. Am ”pierdut” multe prietene în acest timp. Relațiile s-au răcit. Însă din 2009, când m-am mutat din țară, și sufeream enorm că nu sunt lângă prietenele mele și ele lângă mine, m-am hotărât să-mi fac prietene noi. Și ce bogăție a dat peste mine. Unele prietene-mi sunt aproape din 1994, altele de prin anii 2005-2006, ori și mai recent: 2012 sau 2016. Ce mă bucură însă este că m-am reconectat cu prietene care au devenit mame înaintea mea. Una dintre ele este chiar sora mea ;). Îmi e dor însă de prietenele care nu au copii și cu care nu m-am văzut în ultimul an, însă cred că așa este fluxul vieții. You lose some and you win some.
Eu cred că relațiile importante vor găsi mereu o cale să reziste. Doar că eu mi-aş dori oamenii aştia mai aproape fizic. 🙂 În rest, you win some, you lose some, aşa cum spui şi tu.
Eu am câteva prietene cu care mă văd (mă vedeam înainte de marea mutare) la două zile. Și reușim sa stăm concentrate pe noi 80% din timp pentru că acum copiii sunt mai mari (5-9) și înțeleg pericolele și barierele. Am ajuns chiar la perfomanța să-i urmărim de la diatanță în parc
You rock! 🙂 Acum serios, ne-am văzut și noi cu Miruna în parc zilele astea. Mai stăteam la un loc și mai vorbeam, ne mai împrăștiam prin parc, fiecare după copilul ei, dar a fost bine. 😀