Tații de fete sunt speciali

Întotdeauna am bănuit că tații de fete sunt speciali cumva. Că relația dintre ei e una specială.

Îmi aduc aminte de o scenă foarte drăguță petrecută în sala de așteptare a unei clinici acum vreun an. Aveam programare la ecografie și eram nerăbdătoare să văd ce mai face Sara. Dintr-un cabinet a ieșit un tată cu fetița lui de vreo 2 ani. Pe cât era de înalt, pe atât era de blând, calm și grijuliu acest tătic. Mai întâi i-a aranjat fetiței părul, apoi a început să o îmbrace în timp ce povesteau despre cum mami îi așteaptă acasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi în momentul în care, după ce a îmbrăcat-o cu geaca, fetița și-a pus palmele pe obrajii tatălui, i-a tras capul mai aproape de ea și l-a pupat pe frunte. Pentru mine a fost un moment emoționant, iar de tătic nu mai zic…era clar sub “vraja ei”. Îmi doream să văd o astfel de legătură și între Sara și Mircea, speram să fie apropiați.

Așteptările mi-au fost cu mult depășite din momentul în care ea și-a făcut intrarea în lume. Mi-am întipărit în minte imaginea lor împreună în fotoliul din rezerva de la maternitate. El cu o cămașă albă, cu brațele încolăcite în jurul unui ghemotoc de fetiță îmbrăcată într-o salopetă vesel colorată.

Nu mă înțelegeți greșit, tot specială e și legătura pe care Alex o are cu tatăl lui, dar e foarte diferită. El acum are 5 ani, are nevoie de hârjoneală serioasă, de joacă fizică, activă și de ceva mai puține gesturi de tandrețe care sunt acceptate atunci când are el chef de ele. 🙂

De când s-a născut Sara trăiesc emoția asta puternică de dragoste și de admirație cel puțin o dată pe zi și mi-am văzut soțul transformându-se din tată de băiat (și) în tată de fată. Adevărul e că Sara ne-a schimbat pe fiecare în parte și pe noi toți la un loc. E ca și cum aveam nevoie de ea să ne întregească, să fim un tot, să fim o familie completă.

Mare parte din zâmbetele, mângâierile, gângurelile și reușitele ei zilnice le văd doar eu, stând cu ea acasă. Mai are câteva puse deoparte pentru Alex cu care are o relație aparte. Ei, dar când vine tati acasă… Cum îi aude vocea își întinde gâtul, se îndreaptă de spate și îl caută. Și apoi se întâmplă magia: când privirile lor se întâlnesc aș putea jura că pentru câteva clipe timpul stă pe loc. Se uită unul la altul și zâmbesc cu atâta dragoste că eu nu pot descrie în cuvinte. Mă bucur să fiu martoră la fiecare astfel de moment, deși niciunul nu are ochi pentru mine atunci.

Îl văd cum se topește la fiecare zâmbet pe care Sara i-l trimite, cu câtă blândețe o ia în brațe, o schimbă, o îmbracă. Cum o admiră. Cum îi vorbește și îi spune că e frumoasă.

Abia aștept să îl văd cum îi prinde stângaci părul în coadă sau că îi pune agrafe, să îi vâd stând de vorbă sau servind ceai din vreun set roz de prințesă, jucându-se cu păpuți sau cântând împreună la pian, alergând după vreun unicorn imaginar sau jucând fotbal în parc. Orice vor face știu că se vor simți bine împreună. Și azi mai știu ceva… În cele 7 luni de când Sara și-a presărat praful magic asupra noastră m-am convins că legătura dintre tați și fiicele lor chiar e specială.

Vă las cu câteva ilustrații frumoase cu și despre tații de fete, pe care le puteți vedea aici și aici.