4 – varsta cu cele mai multe provocari (I)

Din experienta noastra de pana acum cu Alex as zice ca 4 ani e varsta cu cele mai multe provocari. Sigur, habar n-avem ce ne asteapta la 5, 7, 10 sau mai incolo.

In urmatoarele articole voi scrie despre una din principalele dificultati pe care le avem in calitate de parinti. Poate va veti regasi in poveste. M-as bucura sa stiu ca experienta si concluziile noastre v-au fost de folos, iar daca aveti povesti similare astept sa ni le povestiti.

Asadar, articolul de fata este primul dintr-o serie de 3:

I – reglarea emotiilor

II – povestea noastra prin ochi de mama

III – povestea noastra prin ochi de tata

Mecanismul prin care raspundem la stimuli

Nu as vrea sa ma intelegeti gresit. Alex e in continuare un copil foarte vesel, empatic si iubitor si oricine m-ar intreba cum e el as zice ca e cuminte. Asta pentru ca in marea majoritate a timpului asa e. Dar viata ar fi plictisitoare daca totul ar merge ca uns, daca totul ar fi in echilibru. Cum am mai invata despre noi, despre ei, cum am mai creste, cum am deveni mai buni ca oameni, ca parinti daca, din cand in cand, nu ar aparea provocari care sa clatine aceste echilibru?

Revenind, as zice ca la 4 ani Alex e un profesor foarte bun. Se asigura ca ne testeaza cunostintele si abilitatile macar o data pe zi, sa zicem seara.

O face dinadins, sa ne enerveze, sa ne demonstreze te miri ce? Nici vorba. Dar e mult mai simplu sa judeci reactii si comportamente de suprafata decat sa iti gasesti resursele de calm ca sa poti intelege de unde vin comportamentele copiilor cand te enerveaza si – si mai important – de ce te enerveaza de fapt?

Omul e o fiinta rationala…numai ca inainte de asta e o fiinta emotionala.

Creierul nostru emotional joaca un rol vital in declansarea raspunsului de lupa/fuga/inghet care ne poate asigura supravietuirea in situatii limita. Si mecanismul de aparare va fi acelasi indiferent care e stimulul care ne pune in aceste situatii limita: poate fi un caine care ne latra nervos, un sef care ridica vocea, un termen limita foarte apropiat, un examen sau un copil neascultator sa ii spunem.

Mecanismul prin care reactionam la stimuli e foarte important, doar ca in cazul interactiunii cu copiii nu ne ajuta deloc sa functionam in mod de supravietuire si trebuie sa fim foarte atenti la componenta comportamentala din reactia noastra.

Primul pas in reglarea emotiilor

Din perspectiva mea de mama, cea mai dificila sarcina in “meseria” de parinte este lucrul cu sinele si gestinoarea propriilor emotii.

Din punct de vedere al utilitatii lor toate emotiile sunt bune pentru ca semnaleaza ca ceva (nu) e bine. Nu exista emotii pozitive sau negative, aceasta impartire fiind facuta de fiecare dintre noi in functie de cum percem situatia si de semnificatia pe care i-o atribuim.  De exemplu, atunci cand suntem furiosi ideal ar fi sa intelegem care e experienta traita anterior care ne face sa reactionam asa in noua situatie. Ce sta de fapt in spatele furiei?

Primul pas in adresarea in mod autentic a unei emotii e indentificarea ei si apoi intelegerea motivului pentru care ne simtim asa. Doar ca asta nu se poate face daca ne lasam prada instinctului de lupta sau fuga (fight or flight).

Daca ati vazut filme cu oameni speriati sau panicati ati remarcat poate ca printre primele cuvinte pe care salvatorii le spun sunt “take a deep beath” adica respira adanc. De ce? In linii foarte mari ca sa ajunga cat mai mult oxigen la creier, partea emotionala a lui sa se linisteasca in asa fel incat partea rationala sa poata intra in actiune.

Responsabilitatea noastra ca parinti

Ce se intampla daca nu facem asta? Rezultatul s-ar putea sa fie o reactie de gen lupta concretizata in ton ridicat, amenintari sau pedepse. Despre cat de  nocive sunt pedepsele si cat de inutile in disciplinare am scris aici. Sunt lucruri pe care le-am trait pe pielea mea.

“Copilul se va comporta, fara indoiala, ca un copil, adica cineva care invata, care are alte prioritati decat ale tale, care nu va reusi intotdeauna sa isi gestioneze sentimentele si actiunile. Si, fara indoiala, comportamentul sau copilaresc va reusi, uneori, sa va calce pe nervi. Devine o problema atunci cand incepeti si voi sa va comportati ca niste copii. Cineva trebuie sa aiba un comportament matur, daca ne dorim ca fiul sau fiica noastra sa invete ce inseamna asta. Problemele apar cand si noi ne comportam copilareste. Daca, in schimb, ne stapanim – ceea ce inseamna ca ne remarcam emotiile, dar le lasam sa se consume fara sa actionam in baza acestora – dam un exemplu de reglare emotionala, iar copiii nostri invata de la noi.” (Laura Markham – Parinti linistiti, copii fericiti)

In partea a II-a revin cu provocari cu care ne “delectam” acasa si va voi povesti perspectiva mea asupra situatiei.

Va urma.

Sursa foto: aici.