Zilele trecute am fost suficient de norocoși să ajungem la cinema doar noi doi. Întâmplător sau nu, ne-am dus la “Inside out”, un super film de animație, care mi se pare foarte potrivit pentru părinți. Am plecat de acolo încântată că am avut timpul ăsta pentru noi, că mi-a placut și m-a relaxat, dar și răscolită de credințe moștenite, de amintiri mai puțin plăcute din copilarie.

Câteodată mă gândesc cum ar fi arătat viața mea dacă m-aș fi născut într-o altă perioadă, în care mentalitatea să fi fost alta, în care oamenii să fi avut acces la metode de parenting moderne, bazate pe iubire necondiționată, blândețe, răbdare, pe înțelegerea talentelor și trăsăturilor copiilor și pe încurajarea lor.

Am avut o copilărie frumoasă și fericită. Am multe amintiri colorate cu râs, îmbrățișări și iubire. Printre ele apar răzleț și unele lipsite de strălucire.

Eu cred că marea majoritate a părinților și bunicilor care ne-au crescut au aplicat diversele metode eronate de creștere a copiilor din dorința autentică de a ne fi bine, de a ne ambiționa să devenim mai buni și având cele mai bune intenții.

Concluziile mele de până acum sunt cam așa:

• stima de sine a copiilor nu se crește spunându-le că nu fac nimic remarcabil, că sunt mediocri, proști sau ratați. Jignirile și tonul răspicat nu îi ambiționează pe copii, dar vor lăsa cicatrici pe care le vor purta cu ei o viață întreagă. Nu toți dintre copiii aștia ajunsi la maturitate vor reuși să ignore aceste “moșteniri” și să își rescrie comportamentul într-un fel în care, la rândul lor, să își încurajeze copiii așa cum trebuie. Unii vor rămâne cu convingerea că ei chiar nu sunt suficient de buni, cu incertitudini și temeri. De cele mai multe ori reușesc să îmi dau seama la timp când îmi întind singură capcana cu “mie nu o să îmi iasă niciodată”. Uneori mai cad în ea, cu un picior sau poate cu amândouă.
• stima de sine a copiilor nu se construiește comparându-i mereu cu alții în speranța că vor fi mai motivați să obțină rezultate mai bune. Uneori, când nu luam 10 la vreo materie, îmi amintesc cum dădeam socoteală la cerere despre notele celorlalți colegi mai apropiați. Încă până acum nu m-a întrebat nimeni la vreun interviu sau în vreo discuție ce note am luat și cât a luat colega de bancă. În schimb, mă trezesc câteodata că mă compar cu unii sau cu alții, deși mă străduiesc foarte tare ca singurul meu etalon să fiu eu.
• stima de sine și respectul nu au baza în bătăi și violență, iar bătaia cu siguranță nu e ruptă din rai. Ea este însă drumul sigur către îndepărtare, comunicare puțina și defectuoasă și către teama de exprimare a părerilor sau grijilor. La 32 de ani încă port cu mine amintirea a 3 astfel de “lecții despre respect”. Îmi amintesc privirile furioase, cuvintele de dispreț, loviturile, dar mai ales durerea și furia ce ascundea de fapt teamă.

Mi-ar plăcea să cred că copiii din generația lui Alex nu vor mai căra cu ei toți bolovanii cu care noi îi vom mai împovăra și că din ce în ce mai mulți părinți vor face exerciții de autocunoaștere ca să înțeleagă ce valori sau credințe merită să fie transmise mai departe. Că tot mai mulți părinti vor înțelege că o vor mai da în bară uneori, dar că e absolut ok și chiar firesc să își ceară scuze copiilor, nici de cum o rușine. Și că tot mai mulți adulți deveniți părinți își vor “echipa” copiii cu instrumentele necesare ca ei să filtreze toate credințele și principiile și să le păstreze doar pe cele care sunt relevante pentru ei.

 
Sursa foto: Shutterstock
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.