Daca m-ar intreba cineva ce mi-as dori pentru copilul meu as spune (printre altele) ca mi-ar placea sa fie sanatos si mai ales fericit: sa ajunga un om independent, autentic – sa se accepte cu bune si cu rele, atent la nevoile sale, dar si ale celorlalti.

Am citit cu drag acum cateva zile ce au raspuns cititorii la intrebarea “Ce iti doresti pentru copilul tau?” din articolul de aici.

Adultii de azi viseaza la adulti de maine sanatosi, increzatori in propriile forte, respectuosi si respectati, intelepti, buni, empatici, creativi, curajosi, generosi, independenti, responsabili, fericiti, optimisti, atenti la nevoile celor din jur, corecti, puternici si echilibrati.

Voi va dati seama in ce lume frumoasa ar trai daca macar o parte din toate dorintele de mai sus s-ar implini?

Acum vine intrebarea importanta: ce facem noi azi, ca parinti, sa ii ajutam pe cei mici sa ajunga asa cum ii vedem noi peste ani? Pentru ca dorintele astea chiar ar putea deveni realitate, daca e indeplinita o conditie esentiala: le dam exemplu, ii invatam si ii ghidam pe copii.

De regula, prima tendinta e sa aplicam modelul parental dupa care am fost crescuti, care e bine intiparit in minte si suflet, chiar si atunci cand nu ne-a placut. Daca modelul asta se potriveste cu ce ne dorim pentru copii e minunat. Dar daca nu? Ce suntem noi dispusi sa facem altfel ca sa rescriem algoritmul asta de parenting?

Am vazut oameni care vor un copil independent, dar nu il lasa sa faca singur nici macar lucrurile pe care stiu sigur ca le poate face. Am vazut si oameni care vor un copil echilibrat emotional, dar nu il invata cum sa gestioneze emotiile si poate nu ii dau voie sa planga. Stiu si oameni care vor un copil fericit, dar il critica pentru orice linie trasata in afara conturului. Sau oameni care vor un copil sanatos si nu sunt deloc atenti la alimentatia acestuia. Si exemple sunt din pacate multe. Uneori cred ca oamenii nici nu realizeaza cat de mult bine sau cat de mult rau pot face cu un cuvant, un ton al vocii sau cu un gest. Si mai cred si ca de cele mai multe ori intentiile lor sunt bune.

Am convingerea ca un prim pas important e sa constientizam cand am reactionat/urmeaza sa reactionam intr-un fel ce nu corespunde cu viziunea de mai sus. Dar si mai important e sa infranam impulsul si sa ne comportam intr-un mod care ne duce in fiecare zi mai aproape de “obiectivul” nostru.

Si acum revin la voi cu tema de gandire: ce faceti voi sa ii sprijiniti pe cei mici in calatoria lor de a deveni adultii pe care vi-i imaginati?