Imi aduc aminte ca pe vremea cand eram copil, vara, eram afara toata ziua si ma jucam cu ceilalti copii din bloc. Si parintii/bunicii nostri erau relativ linistiti ca e totul in regula. Si asa era. In cazul meu a existat o singura exceptie.
Eram in clasele I-IV si ma jucam chiar in fata blocului bunicilor, aflat intr-o zona linistita, cu parc, verdeata, etc. Tocmai cunoscusem o fetita de la parter si ne jucam singure cand ne-a abordat un barbat. Ne intreba unde stam, daca suntem singure si ne propunea sa ne lasam ridicate in brate ca sa vada care dintre noi e mai grea.
Noroc ca ma pricepeam la comentat si ca am fost suficient de “pe faza”. I-am spus ca daca nu pleaca il chem pe bunicul meu. S-a indepartat putin, iar noi am intrat in bloc. Am ajuns in casa, i-am povestit bunicului ce s-a intamplat, dar intre timp individul plecase.
Nu m-am mai gandit la intamplarea asta de mai bine de 20 de ani, pana cand am vazut video-ul de mai jos. E vorba despre un experiment in care un barbat aparent prietenos, “inarmat” cu un catel pufos arata cat de simplu e de fapt sa ademenesti un copil.
Fiecare mama careia i s-a prezentat si i-a propus experimentul parea destul de convinsa ca, in fata unui strain, copilul ei va sti sa nu ii vorbeasca, ba chiar sa fuga repede la ea.
Ce a urmat, m-a lasat muta de uimire (si pe mamicile din clip la fel). Simteam cum mi se taie picioarele vazand cat de usor este sa ademenesti un copil.
M-am pus, inevitabil, in locul mamelor din film si ma gandeam ce ar face Alex. As zice ca ar fugi, dar…
Eu cred ca cei mici au instinctul de a se feri de oamenii vizibil dubiosi. Dar ce se intampla cand omul care ii abordeaza arata absolut normal? Cand are un catel pufos, o jucarie atractiva, o bomboana…?
Am citit apoi o gramada despre ce ar putea face parintii ca sa se asigure ca cei mici si cei putin mai mari sa stie ce sa faca in situatii periculoase, fara sa ii bagam in sperieti.
Va povestesc si voua mai jos care sunt cele mai des intalnite recomandari:
- sa vorbim cu copiii despre ce inseamna un strain – cu mentiunea importanta ca exista si “safe strangers”, adica adulti de incredere (politisti, educatoare, invatatoare, personal din restaurante sau magazine, alti bunici sau parinti care sunt cu copiii lor);
- sa ii ajutam sa inteleaga diferenta dintre situatiile in care sunt sunt cu noi (si e ok sa vorbeasca cu persoane noi) si cele in care sunt singuri;
- sa ii invatam sa nu accepte invitatii/produse/obiecte de la straini;
- sa ii asiguram ca e in regula sa spuna “nu”, sa refuze un adult si sa plece de acolo (la noi sau la alt adulti de incredere);
- sa ii invatam sa judece oamenii dupa actiuni, nu dupa cum arata;
- sa ii incurajam sa aiba incredere in instinctul lor atunci cand nu se simt confortabili cu o situatie sau cand ceva li se pare ca nu in regula;
- sa discutam cu ei despre ce ar face in niste situatii periculoase, cand:
- un strain prietenos le cere ajutorul sa isi gaseasca pisica/cainele, etc
- cineva din vecini ii invita in casa sa le dea o gustare
- un adult se ofera sa ii duca acasa de la scoala
- un adult cunoscut face ceva ce ii stanjeneste.
Inca o data, mi se pare esential sa existe o relatie calda intre parinte si copil, bazata pe iubire neconditionata si incredere, in asa fel incat copilul sa poata vorbi despre absolut orice lucru ce i se intampla.
Voi cat de des le spuneti copiilor sa nu vorbeasca cu niciun strain? Poate ca in fiecare zi. Dar oare e suficient?
You might also like
3 Comments
Solutia: iti educi (traumatizezi/abuzezi sistematic) copilul pana aproape singur ajunge un paranoic anxios care nu mai are incredere in nimeni si tot nu se stie daca cineva din minoritatea foarte mica de oameni cu probleme nu va reusi sa aiba succes in ati convinge copilul sa plece cu el
Intrebarea era tocmai despre cum am putea sa ii ajutam pe copii sa inteleaga niste lucruri fara sa ii bagam in sperieti.
Chiar la subiectul asta ma gandesc si eu de cateva zile bune. Am discutat ieri cu o prietena chiar video-ul asta si mi se face pielea de gaina de cate ori il revad. Nu vreau sa-l bag in sperieti pe Ionut, sa devina un fricos dar adevarul e ca e mai bine sa fim precauti. Eu am avut niste “pitici” de cand era mic, mic, i-am spus si repetat mereu ca nimeni nu are voie sa puna mana pe el, sa-l atinga sau sa-l dezbrace – cred ca am exagerat putin pentru ca zilele trecute la scoala i-a spus asistentei medicale care a venit sa-i verifice ca nu o lasa sa-i ridice bluza. In Grecia ma calcau pe nervi toate babele si rudele si oamenii de pe strada care-si permiteau cu tupeu sa-l pupe, sa-l piste, sa-l ia in brate asa ca l-am invatat de mic sa nu lase pe nimeni sa-i faca asta daca nu i se cere voie sau pur si simplu nu are chef! Stie – teoretic, ce sa faca daca se rataceste si am vazut ca in clipa in care a fost abordat in parc de o doamna (de la martorii lui iehova) a venit la mine sa ma intrebe daca poate sa asculte ce are de zis – era curios despre ce povesti despre viata are de spus doamna respectiva. In rest… incerc sa nu devin paranoica… da-i greu tare!