Dacă aș fi rămas la decizia inițială de a-mi lua concediu de creștere a copilului doar până când Sara va împlini 1 an, peste 2 luni și un pic ar fi trebuit să mă întorc la birou și să o las cu…cineva.

Când mi-am luat CIC pentru Alex nici nu mi-am pus problema de a sta mai mult de 1 an acasă. Eram băgată în priză, pornită să fac tot felul de proiecte. Uitându-mă înapoi cred că mă gândeam că am musai niște lucruri  de demonstrat.

Să stau singură cu Alex mai toată ziua a fost minunat pe de o parte – descopeream lumea împreună cu el, ne jucam, râadeam, ne plimbam. Pe de altă parte însă, au fost momente când, sub greutatea apăsătoare a oboselii, a dificultăților, a stresului, abia așteptam să mă întorc la muncă, să pot purta conversații bogate și semnificative, cu adulți care se exprimă coerent, în cuvinte, care să mă asculte.

Când a venit vremea să decid cât voi sta acasă cu Sara am optat tot pentru un an. Aveam planuri de dezvoltare, idei de pus în practică, la fel ca în urmă cu aproape 5 ani. De data asta însă chiar am apucat să stau în concediu prenatal, nu ca la Alex, și am avut timp deci să stau cu mine. M-am gândit mult la unde sunt, la unde mi-ar plăcea să ajung, la ce schimbări aș vrea să fac, ce aș vrea să fac mai mult, ce aș vrea să fac mai puțin. Am stat mult de vorbă cu soțul meu și într-un final am decis să prelungesc CIC la 2 ani. Dosarul de indemnizație oricum nu era încă depus, așa că nu ne complicam viața prea tare.

A fost o decizie grea pentru mine, dar mi-o asum și știu că am ales bine.

Vreme ca să demonstrez, să implementez, să schimb, să inovez, să formez și să ajut la dezvoltarea unor oameni mai este. Acum e vremea să mă ocup de un “proiect” mult mai amplu și mai important. Să țin în brațe, să alin dureri, să râd, să mă las uimită de cele mai pure momente din dezvoltarea unui viitor adult, să sprijin, să susțin, să ghidez, să mă bucur de fiecare lucru din categoria baby’s first – primul zâmbet, primul dinte, prima linguriță de mâncare, primul cuvânt, primul pas, prima căzătură, prima ceartă, prima construcție – lucruri pe care, în mod evident, nu am când să le mai văd.

Sara nu e singura care are nevoie de mine. La 5 ani și aproape jumătate Alex pare să vrea să se agațe de noi cu orice ocazie. O iubește pe Sara și primește atenție însă deseori ne testează, ne pune răbdarea la înercare doar ca să vadă că e încă important, acceptat și iubit. Am mai spus-o și cu alte ocazii, să găsesc echilibrul între timpul petrecut cu fiecare din copii în parte și cu ei la un loc mi se pare cea mai grea misiune. Plus că, nici nu se va fi obișnuit bine cu noua viață în 4, că la toamnă va începe școala și asta înseamnă o altă schimbare mare pentru el. Mă bucur că voi fi încă acasă atunci ca să îl pot ajuta.

Așa că, oricât de grea ar fi viața de mamă de doi și oricât m-aș plânge că nu mai pot uneori, locul meu pentru următoarea perioadă e fix aici, lânga ei.

 
Sursa foto: Shutterstock
 

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.