Seria ”Ce spun mamele despre grădinițele de prin lume” e felul nostru de a ne lua la revedere de la grădiniță acum că Alex merge la școală. Ideea proiectului a apărut în primăvara lui 2017, plecând de la Școala în lume a Ioanei. În articole veți găsi părerile unor mame românce plecate în străinătate. Ele mi-au răspuns la câteva întrebări și au împărtășit experiențele lor, fără ca acestea să fie general valabile pentru toate grădinițele dintr-o anumită țară.

Știi că în jurul blogului tău s-a strâns o comunitate faină atunci când cititorii vin spre tine cu propuneri de teme, cu idei decolaborări și te pun în legătură cu alți oameni pasionați de ceea ce fac. Așa a apărut ideea acestui interviu cu Adriana Niculescu, dascăl plecat din țară acum 14 ani, Co-Fondator și director KiddieLand Bilingual Childcare din Zürich, Elveția. Articolul vine ca o completare firească a celui despre cum văd mamele grădinița în Elveția.

Adriana, povestește-ne puțin despre tine. Cum ai ajuns să lucrezi cu copiii?

Sunt născută și crescută la Sighetu-Marmației, un orășel mic și cochet, cu oameni prietenoși, aflat la poalele dealului Solovan, pe lângă care curge râul Iza. Părinții mei, doi oameni simpli, harnici și frumoși, când am împlinit 6 ani, s-au decis să cumpere un petec de pământ și să construiască o casă la Crăciunesti, un sătuc aflat la 8 km de Sighet, locul de unde este de fapt tatăl meu. Fiind un copil tenace și descurcăreț, mama mea, la rându-i cadru didactic, urmărindu-mi potențialul, m-a înscris la Liceul Pedagogic din Sighet, școală unde am făcut trei ani de grădiniță până să ne mutăm la țară. Am trecut prin multe peripetii… Naveta nu era deloc ușoară: îmi amintesc și acum de frigul îndurat în timpul iernii când nămeții și gerul erau cât mine de mari. Autobuzele se stricau sau întârziau regulat, îmi amintesc de adormitul în autobuz când m-a găsit mama o dată venind din direcția opusă. Bătrânii contemplau des și nu înțeleageau de ce trebuie eu să mă chinui cu naveta “că doar aveam școală în sat și nu mă făceau ai mei prim-ministru”. Cu toate astea, mama știa una și bună: eu trebuia să învăț la una din cele mai bune școli din județ și să devin dascăl, așa ca ea. Simțea ceva, căci mie îmi plăceau mult copiii și deseori mă prindea jucându-mă “de-a învățătoarea”. Și așa s-au adunat multe amintiri de neuitat care mă urmăresc la tot pasul, oameni care m-au ajutat să devin cine sunt azi, iar condițiile vitrege nu au făcut altceva decât să mă ajute să lupt, să mă adaptez la noi stiluri de viață și să apreciez tot ceea ce realizez cu efortul și talentul meu.

 
Am fost “copilul” Liceului Pedagogic, așa că m-am decis să devin educatoare. Primul meu an a fost la Vișeu de Sus, la o școală aflată pe Valea Vaserului, un loc idilic, de poveste, iar prietena mea cea mai bună era Mocănița – cel mai vechi tren funcțional din Europa, pe care reușeam să îl întrec, la pas, de fiecare dată. Au mai trecut trei ani de data asta la Sighet și mă simțeam încorsetată, prinsă într-un sistem de învățământ destul de rigid, birocratic, deloc inovator. Am început să compun poezii și scenete pentru copii, mă cufundam în lumea fantastică a celor mici, însă mereu îmi lipsea ceva. Voiam să descopăr ceva nou, să mă eliberez, așa că la sfârșitul verii anului 2003, m-am decis să plec în Statele Unite cu programul Au Pair. Eram pregătită de o lume nouă, ba chiar să mă reprofilez dacă trebuia.
 
După aproape opt ani de America unde am avut șansa să studiez și să lucrez, am realizat încă o data că adevărata mea pasiune erau copiii. De când am plecat din România, nu am încetat să visez la o grădiniță a mea, un loc special în care să aplic viziunea mea educațională, loc unde educatorii să se simtă liberi, încurajați să aplice idei inovatoare, creative, astfel încât copiii să fie încurajați să exploreze lumea și să se simtă iubiți și apreciați. Încurajată și ajutată de soțul meu, datorită căruia am ajuns în Elveția în 2010, nu am încetat să visez la KiddieLand. El terminase un MBA, iar eu lucram cu copiii la o grădiniță bilingvă, ca profesor de limba engleză.

Ai deschis o grădiniță cu predare bilingvă, în Elveția, pentru copii intre 4 luni până în 5 ani. Mergeți pe o pedagogie anume (ex: Montessori)? 

Completându-mi studiile românești în America cu o diplomă în Educația Timpurie (Early Childhood Education), am avut șansa să învăț și să aplic un curriculum aparte, care mi-a plăcut foarte mult. Se numește Emergent Currriculum și la baza lui se află metodologia Reggio Emilia, a cărui fondator este pedagogul italian Loris Malaguzzi.

În acest video, puteți să aflați mai multe despre această metodologie:

Pe această pedagogie ne bazăm și noi la KiddieLand. Ce o face specială este faptul că educatorii noștri observă interesele și curiozitățile zilnice ale copiilor și de pe urma acestor observații se inspiră în propunerea temelor. Noi nu planificăm lunar sau anual, ci de la o săptămâna la altă. Așa copiii învață natural, iar temele sunt inspirate chiar de ei. Nu este tocmai ușor să o aplicăm pentru că necesită o echipă de educatori și practicanți unită. Din partea lor este nevoie de competență, mai mult timp de pregătire și practică. Este importantă o implicare atentă a mea ca educator, mentor și director, însă rezultatele sunt foarte bune până acum, iar părinții sunt foarte mulțumiți de activitățile care se desfășoară la noi. Nu pot să îmi doresc mai mult după nici trei ani jumate de la înființarea grădiniței noastre.

Ce așteptări au părinții de acolo de la o grădiniță? Din experiența ta, diferă aceste așteptări de cele ale părinților din România?

Cred că cele mai întâlnite așteptări ale părinților de pretutindeni sunt o echipă competentă și pasionată de lumea celor mici, cu o filozofie sănătoasă asupra educației, un loc spațios și luminos, unde copilul lor să fie foarte bine hrănit, îngrijit, educat și, nu în ultimul rând, iubit.

Părinții copiilor de la grădinița noastră fac parte dintr-o categorie de oameni educați, veniți din multe colțuri ale lumii sau chiar localnici, cărora le-am cucerit inimile tocmai datorită celor enumerate mai sus. Așteptările lor sunt realiste, ei înțeleg că nu avem o grădiniță perfectă și nu va fi niciodată perfectă, însă au avut un sentiment de liniște și încredere atunci când și-au înscris copiii la noi și asta îi face să fie încrezători în valorile noastre. Să nu uităm că noi avem și program de creșă, cu copii foarte mici, deci gradul nostru de responsabilitate este și mai ridicat. Mă simț foarte fericită atunci când părinții îmi spun că grădinița noastră este specială, inovatoare, caldă și primitoare.
 

 
Nu cred că așteptările părinților din România sunt prea diferite față de restul lumii sau cel puțin așa era acum 14 ani când am plecat eu din țară. Foștii mei colegi ancorați la sistemul de învățământ românesc îmi spun că pretențiile s-au schimbat de-a lungul timpului. Adică unii părinți cer prea mult de la copiii lor, pun prea multă presiune pe ei și indirect pe dascăli încă de la grădiniță, îi expun la tehnologie cam timpuriu și excesiv și aceste detalii s-ar putea să difere față de mentalitatea de aici. De exemplu, avem familii care nu au televizor acasă și preferă să iasă în natură decât să stea în fața micului ecran. Nu există zi în care educatorii noștri să nu meargă afară cu cei mici, indiferent de vreme. Asta ar fi o diferență față de unii părinți români care își țin copiii în casă, de teamă să nu răcească atunci când plouă sau ninge. Ai noștri se așteaptă la ieșiri cât mai dese în aer liber. Din câte mi se spune, programa școlară românească este încă foarte încărcată, destul de rigidă, ghidată de minister și bănuiesc că și grădinițele particulare au puțin de suferit din cauza asta.
 
 
Din perspectiva educației, prin ce se caracterizează grădinițele din Elveția? Pe ce se pune accent?

Cred că toate grădinițele-creșă din Elveția urmăresc buna creștere și educație a copiilor. Fiecare grădiniță are propria pedagogie și face tot posibilul să își îndeplinească scopul educațional: se pune accent pe un personal calificat și competent, activități cât mai atractive și creative, ieșiri cât mai dese în aer liber, implicarea părinților în diverse evenimente și acțiuni și, nu în ultimul rând, o alimentație sănătoasă.

În România tot mai mulți părinți sunt atenți la alimentația copiilor lor. Elveția e considerată țara ciocolatei. Își face ea loc în meniurile copiilor? 

Mă bucur mult să aud asta. Cu toții știm că o alimentație sănătoasă asigură o minte și un trup sănătos, cu atât mai mult la cei mici. Deși Elveția este țara ciocolatei, acest delicios produs nu prea își face loc în meniurile copiilor. La KiddieLand nu se încurajează dulciurile în general, iar când serbăm zilele de naștere ale copiilor, părinților li se cere să aducă ceva sănătos, ceva de genul checului de banane, mere sau morcovi, fără ciocolată sau produse obținute mai mult pe bază de fructe, ba chiar alimente sărate.
Știu însă că unii părinți le oferă copiilor lor o ciocolățică sau ceva dulce la sfârșit de săptămâna sau din când în când ca recompensă la o faptă buna. Ce mi se pare fantastic este faptul că cei mici mănâncă fructe și legume în fiecare zi, atât la grădiniță, cât și acasă. Aceste gustări sunt dulcele lor. În meniurile noastre, alternăm ca apertiv o salată sau supă, alături de felul principal care include carne sau peste și legume proaspete, bio, atent pregătite, astfel ca vitaminele să nu fie alterate și preferăm produsele integrale.

 

 
 
Ce crezi că îi lipsește sistemului de învățământ preșcolar din România? Dar celui din Elveția?

Acum mult timp când am lucrat eu ca educatoare în România în grădinițele de stat, sistemul preșcolar era destul de crispat, birocratizat, adică nu aveai prea multă libertate și trebuia urmată o programă plină de planificări peste planificări, iar resursele nu erau egale. Adică copiii de la țară sau de la marginea orașelor aveau toaletele în curte și lighean în loc de chiuvetă, în timp ce grădinițele de “centru” aveau tot ce le trebuia. Jucăriile și materialele erau și ele pe categorii, în funcție de locația grădinițelor. Asta nu mi se părea deloc corect. În mintea mea, copiii sunt la fel. Ei ar trebui să aibă drepturi și posibilități educaționale egale, indiferent de locul în care se află școală lor sau de posibilitățile materiale ale părinților lor.

Faptul că economia românească e pe ace și nivelul de trai împarte uneori foarte nedrept oamenii, face ca unele locuri să fie uitate de lume. Copiii încă sunt nevoiți să circule kilometri întregi pe jos până la școală sau grădiniță, iar asta mă face să plâng și să îmi amintesc zilele când unii părinți nu își mai trimiteau copilașii la grădiniță din cauza lipsei de resurse. Eu îi învățam și limba engleză și unii erau foarte talentați, însă nu mai veneau la grădiniță pentru că părinții lor nu își permiteau hăinuțe și mâncare. În Elveția statul contribuie la plata pentru creșă sau grădiniță, dacă salariile unor părinți nu le permite acest lucru. În România de azi, din păcate mai sunt copii care tremură de frig în școli din anumite motive, în timp ce alți copii trăiesc în opulență. Nu este vina copiilor, desigur, știm cu toții că este vina societății care acceptă asemenea diferențe.

În sistemul românesc preșcolar privat nu am lucrat, deci nu pot să mă pronunț, Bănuiesc și sper că nu îi lipsesc prea multe deoarece proprietarii instituțiilor private investesc cu grijă și țin la calitatea serviciilor oferite.
 

 

Sistemului elvețian preșcolar nu îi lipsesc prea multe deoarece resursele sunt destul de bogate, iar programa școlară este bine definită de fiecare instituție în parte. Grădinițele sunt supravegheate de Krippenaufsicht (autoritatea grădinițelor) care are grijă ca legile să fie respectate și condititiile să fie mai mult decât decente. Ce ar putea fi îmbunătățit este felul de a comunica cu părinții și aici am în vedere implementarea unui mod mai modern de a transimte informații. De exemplu, anul acesta grădinița noastră s-a asociat cu Kinderpedia de care voi poate ați auzit deja. Kinderpedia este o aplicație dezvoltată de niște programatori români talentați și adaptată pieții elvețiene într-o colaborare strânsă cu soțul meu, Bogdan. El era în căutarea unei aplicații de acest gen încă de la fondarea grădiniței noastre și ne bucurăm că am găsit un astfel de produs tocmai în România. Kinderpedia ajută personalul didactic să își pună în valoare munca de zi cu zi, prin a trimite părinților poze și informații despre copiii lor printr-un raport transparent, complet și profesionist. Părinții pot vedea pe telefonul lor mobil cum le merge ziua copiilor lor. Dorim să fim niște ambasadori buni ai țării noastre și să promovăm Kinderpedia atât grădinițelor și școlilor din Elveția, cât și din alte țări europene. Sunt sigură că și alte instituții vor fi interesate să își reducă substanțial timpul dedicat scrierii de rapoarte în favoarea unui timp prețios petrecut cu copiii.

 
Mi-ar plăcea ca într-o zi sistemul românesc să se apropie din ce în ce mai mult de cel elvețian pentru că încă dispune de oameni dedicați profesiei lor și părinți care țin la calitatea educațională. Să nu uităm, indiferent în ce țară trăim, că suntem pe mână viitoarei generații și suntem datori să îi oferim o educație cât mai bună.
 
 

Citește și celelalte articole din seria ”Ce spun mamele despre grădinițele de prin lume” aici.

Sursa foto: Kiddieland

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.