Nimic nu ma putea pregati pentru discutia pe care am avut-o cu Alex acum cateva seri dupa ce am venit de la birou.

Stateam pe canapea, ne dragaleam, radeam… Alex ma intreaba devenind brusc serios:

– Mami?

-Da, iubire.

– O sa imbatranesc?

Obisnuiti sa ii vorbim despre orice si nestiind ce va urma i-am raspuns relaxata:

– Toata lumea imbatraneste candva. Dar mai e tare, tare mult pana atunci…

In momentul ala Alex a inceput sa planga tare, cu o tristete care m-a cuprins si pe mine, cu lacrimi mari si multe.

– Nu vreau sa imbatranesc! imi tot spunea suspinand. Cum o sa ajung sa iau lucruri de pe dulap? Cum o sa ma mai asez pe covor?…

L-am luat in brate, ne-am retras in camera lui si am stat, l-am tinut strans, iar el a plans. Nu stiu cat a durat. Mie mi s-a parut o vesnicie, dar l-am lasat sa dea afara toata teama si tristetea. Stateam in intuneric si il mangaiam.

Ma intreb despre ce vom mai vorbi mai tarziu daca la 3 ani si jumatate avem griji din astea… 😀

Mi-am adus aminte de un film care a circulat pe Internet acum putina vreme. Tot despre copii, crescut si imbatranit: