Se cere, la inceput de articol, disclaimer-ul “Do NOT try this (at home)”

Duminca seara, cand mai era putin pana la data de 13 (as fi dat vina cu siguranta pe data din calendar daca se intampla putin mai tarziu 🙂 ), din graba si neatentie am jucat un meci cada vs. piciorul drept. Pe scurt, am pierdut meciul si m-am ales cu degetul mic rupt si cu o frumoasa orteza care imi va tine companie in urmatoarele 4 saptamani.

Pentru ca sunt trainer se cerea sa ma observ si sa trag niste invataminte si concluzii din intamplarea asta. Vi le impartasesc si voua, poate va vor fi vreodata de folos (a nu se intelege ca trebuie sa va rupeti vreun os).

Am trait ca la carte tiparul emotional previzibil pe care oamenii il experimenteaza cand se gasesc in fata unor vesti mai putin bune care ii afecteaza.

Negarea – sigur ca prima reactie dupa impact a fost “Doare rau si arata cam nasol, dar nu cred ca e rupt… Nu poate fi rupt. Eu nu mi-am rupt nimic niciodata!”. Acestea fiind zise, cu voce tare chiar, mi-am terminat dusul, ca doar aveam un obiectiv de indeplinit.

Mania – cu misiunea initiala indeplinita, am topait intr-un picior pana in sufragerie, incercand sa par cat mai senina, pentru ca copilul era si el acolo. Rationalul meu si autocontrolul pareau inca la locul lor. Pana cand mi-am dat seama ca nu pot calca deloc pe piciorul in cauza si am inceput, pe un ton nu foarte prietenos, sa cer gheata si alte ajutoare. In mod evident gheata era ba prea multa, ba prea putina, ba nu era bine ambalata…

Negocierea – a doua zi dimineata, desi situatia era ceva mai mov, si degetul mic inca arata alt punct cardinal decat celelalte 4, mi-am gasit ceva confort in faptul ca nu ma durea daca nu incercam sa calc pe el. Pana dupa-amiaza cand aveam programare la ortoped am reusit sa calc, foarte stangaci si chinuit, pe picior si, desi nu imi era bine, incepusem sa sper ca poate e doar dizlocat sau si mai bine, ca poate a fost doar o lovitura foarte puternica.

Depresia – (hai sa o numim mahnire, ca nu a cazut cerul peste mine) si-a intrat in atributii cand a venit in cabinet doamna doctor cu filmul developat. Fata ei spunea totul. Important e ca etapa asta a durat foarte putin. Autoironia si simtul umorului m-a ajutat sa trec repede peste moment. Unde m-ai pui ca era si baietelul meu cu mine si ma intreba cel putin o data pe minut, zambind “Mami, acum esti bine?”.

Acceptarea – desi atunci, pe moment, nu mi-am dat seama ca se intampla o schimbare de atitudine, a inceput cand mi-au pus orteza si pentru prima data in aproape 24h am putut calca pe piciorul drept, fara durere. 24h sunt muuulte. Cine zice ca nu sunt destule ore intr-o zi sa se mai gandeasca putin. 🙂

Mi-a luat 2 zile sa inteleg ce mi se intampla, mental vorbind: sa accept ca asta e situatia si ca nu are rost sa ma plang sau sa ma impotrivesc, ba mai mult, sa gasesc si ceva bun in experienta asta.

Sunt un om rational, caruia ii place sa foloseasca emisfera stanga a creierului, foarte organizat si ordonat. Imi place sa stiu ce se intampla si sa am control asupra situatiei. Dar in ultima vreme, din dorinta de a le face pe toate (si nu oricum), de a multumi pe toata lumea si a face ca totul sa incapa musai intr-o zi am ajuns la epuizare. Eram obosita tot timpul, nu aveam chef sa ma ridic din pat sau sa ma duc la munca.

Experienta asta, dureroasa la propriu, m-a fortat sa mai reduc viteza si sa cantaresc si mai bine ce e neaparat de facut atunci si ce mai poate astepta. M-a obligat sa iau pauze si sa mai si stau din cand in cand.

Nu m-am lasat din prima, normal… Din inertia in care am “alergat” in ultima vreme, pana sa ajung la medic, am strans prin casa topaind intr-un picior, am gatit intr-un picior si m-am chinuit sa ma joc cu cel mic…cam tot intr-un picior si acum am o febra musculara cum nu am mai avut de mult.

Asta ni se intampla cand traim fiecare zi dupa un tipar…creierul intra intr-un semi stand by, iar noi ne trezim obositi si plictisiti, intr-o rutina care uneori pare comoda. De exemplu, mergem mereu pe aceeasi ruta la munca, stim exact ce magazine se gasesc si unde, cand si cum se aglomereaza intersectiile, cat dureaza culoarea rosie a semaforului, cate gropi sunt si pe unde, si asta fara sa mai fim (la fel de) atenti pe strada. E ca si cum ne-am mai prelungi putin somnul intrerupt de alarma enervanta la o ora inumana.

Insa in momentul in care se schimba ceva in situatie, indiferent daca noi suntem sau nu initiatorii schimbarii, creierul “se trezeste”, devine alert si atent la tot ce ne inconjoara si putem (re)descoperi lucruri frumoase, interesante, placute.

Poate aveam nevoie de un wake up call. Sigur, as fi preferat o varianta care sa nu presupuna ranire. Dar poate ca au mai existat semnale pe care am ales sa nu le inteleg sau pe care nu le-am vazut, ocupata fiind. Cine stie?

Pana la urma, ma bucur ca sunt bine, ca ma simt mai “treaza” decat in ultimele saptamani, ca redescopar lucruri simple cum ar fi mersul biped (cu orteza e putin diferit), ca gasesc metode noi de a face lucrurile vechi, ca nu mai alerg in ritm nebun si ca mi-am facut timp de pauze, timp de gandit si de reevaluat prioritati.