Sunt norocoasa ca pot copilari inca o data impreuna cu Alex. Sa redescopar joaca si frumusetea lucrurilor simple, sa vad emotii manifestate sincer, fie ele de bucurie, de furie, de tristete sau sa simt pe propria piele efectul unor cuvinte frumoase in cele mai neasteptate momente.

Si mai sunt norocoasa ca pot invata zilnic ceva nou de la el. E o postura cu atat mai interesanta cu cat in meseria mea, cea de trainer, sunt foarte des in ipostaza in care incerc sa ii invat pe participanti lucruri noi, sa le arat noi perspective.

Dupa zilele solicitante de la birou, el e antidotul perfect pentru mine. Revederea dupa o zi de despartire e mereu dulce si se lasa cu imbratisari si pupaturi.

Intr-o seara, inca “in priza” dupa o zi intensa la munca incercam rochiile pentru cele doua nunti la care urma sa mergem. Alex se juca pe jos cu o masinuta. Si-a ridicat ochii, mi-a zambit si mi-a spus: “Mami, esti frumoasa!” Am zambit instant si i-am multumit, ca doar asa se face, nu? Dar in sinea mea, imi venea sa il iau in brate si sa il smotocesc. Cu greu m-am abtinut!

Tot saptamana trecuta, intr-o seara de miercuri, am ajuns intamplator in parcul Bordei. Trecusem de multe ori pe langa el, dar nu ne-am oprit niciodata. Era placut afara si parcul se umplea treptat cu vocile vesele si rasetele colorate ale copiilor insotiti de parinti obositi imbracati “de birou”, cu gandul inca la serviciu.

Alex a luat toate leaganele, burlanele si toboganele la rand, chiuind de fericire la fiecare aterizare. Si cu fiecare aterizare simteam tot mai tare nevoia sa fiu la capatul toboganului, sa ii vad bucuria si sa rad cu el.

Am luat-o apoi la pas spre lac sa vedem lebedele, doar ca…in coltul ochiului a rasarit un alt loc de joaca, cu alt leagan, cu alte oportunitati de catarat si cu muuult nisip! Alex a pornit in fuga spre el si cum nu era imbracat chiar de parc eram pregatita sa incep pledoaria contra nisip ca sa isi crute pantofii de suferinta. Dar cand ma pregateam sa deschid gura, topaind in nisip (sau dansand…diferenta nu e prea mare 🙂 ) il aud cantand: “Sunt fericit! Sunt fericit!”. Am inchis gura si am decis atunci ca nu imi pasa ce face cu pantofii. Asa un moment nu se intrerupe. Punct. M-am trezit zambind. Nu mai aveam nevoie de nimic altceva. Eram si eu fericita.

Abia astept sa vad ce lectii mai urmeaza 🙂