Dupa un sir de zile pline si agitate nimic nu ma linisteste mai bine ca o imbratisare stransa primita de la Alex cand ne revedem.

Zilele trecute, la cativa pasi de casa, am fost intampinata de cel mai luminos zambet si de cele mai hotarate brate, lacome dupa o imbratisare plina de dor.

Am hotarat impreuna atunci sa petrecem timp special, in care sa facem ce isi doreste Alex mai mult. Si pentru ca e intr-o perioada in care e fascinat de macarale, i-am propus sa mergem sa le admiram de sus de pe mall Promenada.

Am facut intai o oprire scurta sa mancam ca foamea sa nu ne mai stea apoi in cale. Eram linistiti si fericiti si impreuna, doar noi doi.

– Mami, pacat ca nu e si tati cu noi.

– Stiu. Dar putem sa ramanem pe aici pana termina tati treaba si il asteptam. Ce zici?

– Da!

Supa de pui si-a facut repede treaba asa ca am iesit pe terasa de unde puteam vedea macaralele in actiune si unde era si un loc de joaca pe care il vizitam din cand in cand.

Era o atmosfera atat de faina afara: lume relaxata, cerul care se insenina dupa o ploaie de vara si o lumina portocalie imprastiata de un soare generos.

Si apoi a aparut ea in peisaj: fantana jucausa imbracata in lumini. Alex e in culmea fericirii ori de cate ori vede o fantana arteziana.

M-a invitat galant sa stam pe bancuta si sa ne uitam. El se uita la fantana, eu mai mult la el. Ii sclipeau ochii de incantare, isi mai ducea mana la fata in semn de mirare, sarea in ritm cu jeturile colorate de apa. Nu mai vedeam nimic altceva.

Am stat minute bune asa, il tineam in brate si zambeam.

Si-a adus aminte de locul de joaca apoi. Dupa niste ture de tobogan (cate a vrut el) am primit si telefonul de la tati. Cand l-a vazut, Alex a fugit spre el, i-a sarit in brate si l-a condus la fantana:

– Uite! Vezi? Iti place?

Si am mai stat impreuna, toti 3, pe un acoperis unde timpul se oprise in loc. Ce mai conta ca era joi, pe la 22:00?