Când începi să cauți în tine găsești și bune și mai puțin bune

Când am început școala de coaching știam că va fi un drum anevoios și credeam că mă pregătisem pentru ce mă aștepta.

Nu îmi era teamă de weekend-urile de școală, departe de Mircea și copii, nici de orele suplimentare de învățat sau de cărțile de citit. Nu îmi era teamă nici de sesiunile de practică deși știam că, cel puțin la început, nu vor fi strălucite. Până la urmă așa înveți. Pui în practică, greșești, primești feedback, internalizezi ce e de internalizat și o iei de la capăt.

Cel mai tare mă temeam de întâlnirea cu mine, cu tot ce se ascundea bine în sertarele minții și de care nici nu eram pe deplin conștientă. Pe de o parte, mă speria gândul că nu știam exact la ce să mă aștept și mie îmi place foarte tare să fiu pregătită. Pe de altă parte, mă îngrozea ideea de oglindă ce urma să îmi fie pusă în față și de toate mecanismele mele de apărare ce urmau să fie provocate, de tot ce se ascundea după uși bine închise. Pentru că atunci când cauți în tine, găsești. Și am cam găsit…

M-am pus față în față cu sabotorii mei mentali și am înțeles că există un motiv pentru care sunt acolo, deși uneori mă forțează sau mă împiedică, după caz, în ceea ce îmi propun. Sunt ca niște scuturi. Scuturi pentru ce? Pentru ”lucruri” care mă fac vulnerabilă și pe care credeam ca e bine să le țin ascunse.

Mi-am luat la bani mărunți convingerile limitative și, pentru multe dintre ele, am înțeles de unde vin.

Fiecare descoperire mă epuiza. Ajungeam acasă la final de weekend copleșită, obosită și tristă. Mă criticam că nu sunt suficient de bună (una din convingerile mele limitative) și încercam cu disperare să îmi țin zidurile de apărare în picioare, doar să nu mai fiu nevoită să fiu sinceră cu mine și să înfrunt ce era de înfruntat. Plângeam, mă descărcam și apoi mă așezam la masa mea cotropită de copii și scriam tot ce conștientizam.

Nu puține au fost persoanele care mi-au spus că asta nu e doar o școală de coaching, ci și o experiență revelatoare și care te transformă.

Și, cu tot disconfortul creat, cred cu tărie că nu poți fi un coach bun pentru cei care au nevoie să îi însoțești pe dumul lor fără ca tu, la rândul tău, să te întorci spre tine, să te înțelegi, să te accepți cu tot ce vii la pachet și să găsești în tine resursele pentru a face schimbările de care ai nevoie.

Știu sigur că la sfârșitul acestei călătorii transformaționale voi fi un alt om și sunt OK cu asta, pentru că doar așa voi reuși să îmi îndeplinesc misiunea.

 
Sursa foto: Shutterstock
 
 
Citește și:

Un an trăit cu sens

100 de zile de recunoștință

Concluziile mele după 100 de zile de recunoștință

Mi-e dor să fac ceea ce știu să fac
 

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.