Dupa ce am povestit despre cum invata copiii sa isi gestioneze emotiile si provocarile noastre la cei 4 ani ai lui Alex vazute din perspectiva mea de mama, am ramas datori cu perspectiva lui tati.

I – reglarea emotiilor
II – povestea noastra prin ochi de mama
III – povestea noastra prin ochi de tata

Asadar, cum vede tatal…

Un prieten imi spunea odinioara un banc care suna cam asa:

“Doi tatici se intalnesc.

-Cum te mai intelegi cu sotia? (cunoscand problemele amicului sau)

-Excelent!

-Cum asa? intreaba aceasta mirat.

-Ne-am impartit prioritatile: ea se ocupa de chestiunile minore, iar eu de cele cu adevarat importante! Si de atunci, totul merge perfect!

-Cum adica?

-Ea stabileste cum ne imbracam, ce mancam, unde ducem copiii la scoala, ce mobila ne trebuie in casa, unde facem concediile, iar mie imi ramane sa ma preocup de … pretul petrolului, incalzirea globala, problema terorismului etc.”

Fara sa glumesc, problemele minore cu care ne confruntam cu totii stau intr-un fel la baza chestiunilor majore ale omenirii. Altfel spus – felul in care reactionam la atacurile marunte ale copiilor poate determina un model ce se va propaga mai departe la nivel macro. Sau invers – preluam anumite aspecte din actiunile desfasurate la nivel superior si le aplicam, constient si inconstient, in relatia cu membrii familiei. Astfel invata si copiii de la noi.

Scriu aceste randuri intr-o perioada foarte zbuciumata la nivel mondial, intesata de evenimente a caror desfasurare s-a bazat pe cel mai simplu mecanism descris in primul articol: reactia emotionala. De cele mai multe ori, in cursul istoriei, am raspuns violentei cu violenta crescuta. Ma gandesc la istoria foarte recenta a Frantei: jurnalistii de la Charlie Hebdo au satirizat valorile islamului, 2 frati convinsi ca fac un lucru just i-au omorat pe membrii redactiei, Franta a lansat atacuri asupra “bazelor Daesh”, alti apartinatori ai acestei organizatii au facut macelul din 13 noiembrie, la foarte scurt timp dupa atentate am citit o stire (Le Figaro) cum ca Franta a lansat un atac puternic, intens asupra bazelor ISIS, ca raspuns la atacul sangeros de vineri – o reactie indreptatita ar putea spune foarte multi.

Mai stiti discutiile dintre 2 copii extrem de nervosi si un parinte depasit de situatie cu tema “cine a fost primul”? Sigur, problema terorismului este adanc inradacinata in istoria popoarelor participante la conflict, iar a cauta inculpati si a da verdicte ar putea rezolva doar temporar situatia in care ne aflam. Mai sunt si teoriile conspiratiei (unora dintre ele inclin sa le dau crezare), dar in esenta sunt tot in acelasi registru al violentei, al reactiei emotionale, dar intr-o forma mai ascunsa, perfida, unde raportarea la celalalt, dorinta de a-l conduce prin orice mijloace produce contexul actual. Statele europene au trecut de aproape doua milenii de istorie zbuciumata culminand cu doua razboaie mondiale si un razboi rece care se pare ca a fost reactivat.

V-as intreba cum se termina scandalurile dintre voi si copiii vostri? La noi in doua feluri: fie copilul intelege de vorba buna ca nu e corect ceea ce face, fie este obligat sa se supuna rigorilor impuse de noi pentru ca este prea indarjit, prea incarcat emotional ca sa mai ai cu cine discuta. Vorba buna inseamna si atunci cand, desi este foarte suparat (are o criza), incerci sa-l stapanesti, sa-l ajuti sa se descarce, sa planga, pentru a se linisti alaturi de parinti.

Este foarte greu sa gestionam crizele, mai ales cand nici noi nu avem puterea necesara. Dar daca nu suntem in stare sa ii ajutam pe copii in acele situatii, v-as adresa o serie de intrebari:

Atunci cand tipa, loveste, vorbeste urat este un copil rau? Merita pedepsit? Pedeapsa ii rezolva problema emotionala? Pe voi, daca ati injura sau ati lovi in urma unui incident in trafic, v-ar ajuta 24h la sectie? Pe “colegii” atentatorilor i-ar ajuta niste rachete? Paralela este deplasata, dar incarcatura emotionala si reactiile violente se gasesc in toate aceste cazuri.

Ce obiectiv credeti ca va avea un copil pedepsit si batut dupa ce va creste suficient de mare si de puternic? Poate in relatia cu parintii se va abtine de la violenta. Sau poate nu. Cu ce parere despre viata va iesi un condamnat dupa o perioada minima de detentie? Poate il va determina sa nu mai savarseasca fapte ilegale, sau poate nu. Cum se va comporta in situatii limita fata de un individ obisnuit, cu cazier curat? Cati dintre urmasii celor nimiciti in atacurile teroriste vor sustine idei de extrema dreapta si care va fi telul principal al celor ramasi in urma atacurilor cu rachete?

Revin la copiii nostri: incercam sa-i intelegem, sa empatizam cat mai mult cu ei, sa petrecem timp impreuna, sa le dam castig de cauza atunci cand au dreptate (!), sa rezistam impulsurilor de a-i lovi sau a tipa la ei de fiecare data cand fac prostii. Nu reusim intotdeauna, ba chiar cei mai calmi dintre noi ne pierdem cumpatul.  Si atunci ii blocam atat cat ne permite diferenta de gabarit…

Exista 3 premise pe care trebuie sa ne bazam in actiunile noastre (descrise in detaliu de catre Malcolm Gladwell in “David si Goliath”):

1. Cresterea nivelului pedepselor duce la cresterea nivelului infractionalitatii.
2. Exista o sansa minima (determinata genetic) ca un copil maltratat sa devina un adult fara probleme psihice.
3. Pentru a obtine rezultate (redresare comportamentala la maturitate), investitiile sunt substantiale si tin de un mod de abordare empatic, suportiv prin care se urmareste schimbarea mediului celor marginalizati si reintegrarea acestora.

Referirile la ciocnirile armate transmit mesajul ca limita reactiilor violente este teribil de sus si este de datoria noastra sa rezistam reactiilor emotionale si sa ne ajutam copiii sa se ajute pe ei insisi. Altfel, emotia de moment devine suparare, supararea naste ura, iar ura este contagioasa.

Sursa foto: aici.