De-a lungul vieții avem ocazia să interacționăm cu persoane care au perosonalități diferite, trăsături de caracter diferite și care au în spate o experiență de viață ce i-a format într-un anumit mod.

Și în cazul copiilor lucrurile stau asemănător. Copilul, încă de mic, învață să gestioneze relațiile cu cei din jurul său, iar aceasta este o școală pe care o va urma întreaga viață.

Printre cele mai provocatoare situații sunt desigur cele conflictuale.

Astăzi am să vorbesc despre o situație pe care o întâlnesc tot mai des în grupurile de copii. Este vorba despre un altfel de conflict, unul de nevoi.

În multe grupuri, la școală, în parc, la ateliere, există un copil care are nevoie de mișcare mai mult decât ceilalți, care se grăbește să termine, pune multe întrebări, întrerupe, domină jocul, sare, trece peste capetele celorlalți dacă aceștia sunt așezați. Ați prins ideea și imaginea unei astfel de interacțiuni sociale.

V-ați confruntat cu o astfel de situație?

Copiii au nevoi diferite

Despre copiii foarte activi s-a scris mult. Nu despre aceștia vreau să vorbesc astăzi, ci despre copilul care interacționează cu cel foarte activ.

Pentru că, într-un grup, amândoi vor avea nevoi. Unul are nevoie de mișcare, învață chinestezic, vrea să perceapă în fiecare secundă lumea din jurul său; în același timp celălalt are nevoie și el să fie văzut, auzit, să se poată concentra, să se simtă în siguranță.

Important este să nu pornim cu așteptarea ca toți copiii să fie făcuți după o ștanță.

Armonizarea acestor nevoi este dacă nu dificilă, cel puțin provocatoare pentru adulți.

Impactul comportamentului copilului activ se propagă cel puțin în trei direcții asupra celuilalt:

• nevoile sale primesc mai puțină atenție decât cele ale copilului foarte activ;
• i se poate distrage atenția, sau se poate simți rănit, fizic sau emoțional de acesta;
• poate prelua diferite aspecte din comportamentul acelui copil.

Și atunci ce puteți face într-o astfel de situație?

Ce faci când copilul tău interacționează cu un copil foarte activ

De foarte multe ori se întâmplă ca acel copil care are nevoie de mai multă mișcare și de atenție, să fie exclus de către grup. Ceilalți se aliază și joacă jocuri fără el, sau vorbesc despre el. Iar acest lucru va duce, de cele mai multe ori, la amplificarea comportamentului copilului activ. Dacă până atunci nu avea tendința să le facă rău celorlalți, după ce s-a simțit exclus de grup, poate încerca să le strice jocurile, sau planșele desenate, să îi lovească, să le vorbească urât și așa situația se înrăutățește.

Copiii activi se pot gândi rareori la modul în care comportamentul lor îi afectează pe ceilalți și pot comite diferite greșeli în raport cu ceilalți, care le vor afecta relaționarea cu ei. De multe ori se întâmplă ca, acești copii să fie doar un simptom al familiei din care provin, iar comportamentul lor să fie rezultatul unor experiențe dureroase trăite. De aici și dorința de a atrage atenția.

Atitudinea adultului în această situație este cheia. Fie că vorbim de un părinte, sau de un dascăl, dacă acesta îi atribuie în fața celorlalți eticheta de copil rău, neascultător, obraznic, copilul se va simți marginalizat, iar relațiile sale cu grupul se vor deteriora și mai mult.

Trecând de partea cealaltă, copiii au nevoie să învețe să-și comunice asertiv nevoile. Atunci când unul dintre colegii sau prietenii săi îi încalcă aceste nevoi, să-i poată spune: “Am nevoie să treci pe lângă mine, nu peste locul unde eu construiesc ceva”, “Am nevoie să mă lași să termin ceea ce am început, înainte de a-mi adresa întrebarea”.

Pentru a sprijini interacțiunile armonioase dintre copii, le puteți repeta regula: Vorbim doar despre noi!

Această regulă presupune ca fiecare dintre ei să vorbească despre emoțiile, gândurile, nevoile sale și nu despre ceea ce face sau spune celălalt. Comunicarea nonviolentă, dezvoltată de Marshall Rosenberg, ajută foarte mult în acest sens. Mesajele cu TU, devin mesaje cu EU și în loc să spun: “Maria a fost obraznică”, voi spune “Când văd că Maria îmi vorbește astfel, eu cred că …, sau eu simt că … ” .

Această modalitate de comunicare ne este benefică și nouă, adulților, iar din propria experiență pot spune că nu este ușor de aplicat, mai ales pentru că am fost obișnuiți să vorbim despre ceilalți, nu despre noi înșine.

Cum ajută acest lucru? Copilul respectiv nu se va mai simți exclus, marginalizat de ceilalții, iar atitudinea lui nu va mai fi una defensivă față de feedback-ul primit.

O altă cale este aceea de a le canaliza atenția către un joc. Iată mai jos două exemple pe care le-am folosit recent:

1. O fetiță spune despre o colegă a sa că este cea mai obraznică din clasă. Le propun copiilor un joc în care fiecare își spune numele și o calitate sau un lucru pe care știe să-l facă.
2. Un băiețel se amuză pe seama numelui colegei sale, spunându-i Dulia sau Lulia, în loc de Iulia (pentru copii numele are o importanță deosebită și rostirea incorectă a numelui are ecouri în stima de sine). Îi spun băiețelului că se numește Iulia colega sa, iar eu mă numesc Adriana și nu vreau să mi se spună nici Mariana, nici Lariana, nici Cariana și în niciun alt fel. Copiii râd, se simt conectați, iar comportamentul băiețelului nu se repetă (așa cum se întâmplă de multe ori când li se interzice ceva).

După ce depășiți acest moment puteți discuta cu fiecare despre ceea ce a spus și să-i faceți prezenți la sentimentele celuilalt, să-i sprijiniți să empatizeze.

O altă soluție este un joc de rol în care să includeți situații de viață și să-l pregătiți pe cel mic pentru diferite tipuri de interacțiuni sociale. Nu este vorba despre a-i ține un “training” de cum să facă în situația X și cum să facă în situația Y, ci de a discuta, prin intermediul jocului, despre cum ar reacționa și ce ar putea face diferit.

Un alt exemplu a venit din partea unei mame care mi-a adresat întrebarea despre ce ar putea face în situația în care fiul său avea un coleg la grădiniță care îi strica mereu jocurile. Băiețelul își construise un prieten imaginar care și acasă îi strica jocurile. I-am recomandat mamei să se pună în pielea fiului și să devină “victima stricătorului de jocuri”. Să se plângă că cineva îi despăturește hainele după ce le împăturește, sau că îi strică mâncarea și să observe reacția copilului. Tendința generală a copiilor, atunci când părintele pare că se confruntă cu o situație similară cu a lor, este aceea de a-l „salva”, de a trece în rolul părintelui, în timp ce părintele trece în rolul copilului. Dacă cel mic se implică în joc, râde și dorește să repete jocul, înseamnă că este jocul potrivit pentru el. Ideea este de a-l pune într-o situație în care se simte puternic și din care își poate trage anumite resurse, pe care să le folosească ulterior în interacțiunile cu ceilalți.

Desigur că, modelul parental joacă un rol extrem de important în acest sens. A devenit deja un truism faptul că părintele este un model. Chiar așa este. Copilul va învăța să relaționeze cu ceilalți din modul în care relaționează cu părintele său și din modul în care adulții semnificativi din viața lui relaționează între ei și cu cei din jurul lor.

Adriana Mitu, autoarea cărții “Puterea părinților. Succesul copilului tău depinde de tine”

 
Sursa foto: Shutterstock
 

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.