De bunicul meu…

Parintii mei erau tineri cand eu mi-am facut intrarea in lume cu vreo luna inainte de termen, asa ca am crescut si am locuit cu bunicii multi ani. Noi la Oradea, ai mei pe la Bucuresti sau Calarasi unde erau repartizati.

Dupa Craciun, anul asta, se fac 10 ani de cand bunicul meu nu mai e si cu toate astea parca nu de mult vorbeam la telefon intr-o seara. Evenimentele care ne afecteaza puternic raman cu noi in cel mai mic detaliu.

Era racit si imi spunea ca a doua zi, dupa vizita la doctor va veni pe la noi sa vada noul televizor. Imi amintesc atat de clar…se plangea ca bunica nu ii mai da prajituri si ca, le mananca pe furis. Avea un umor atat de natural si de pur cum foarte rar mai gasesti. Abia asteptam sa il vad a doua zi. Dar cand suna telefonul la 7 dimineata pur si simplu stii ca ceva nu e in regula.

Imi e dor sa ma alinte cu cuvinte blande cum numai el putea gasi desi cateodata mi se pareau sufocante.

Imi e dor sa ma plimb la bratul lui prin oras, sa ne intalnim cu o gramada de lume si sa imi spuna discret mereu sa il salut pe domnul sau doamna cutare.

Imi e dor sa rad cu el.

Imi e dor sa se mandreasca pe holurile scolii cu mine.

Imi e dor de vremurile cand eram mica si imi facea fotografii.

Imi e dor sa il aud cum o tachineaza pe bunica.

Imi e dor de calmul si blandetea lui.

Imi e dor sa vorbim despre muzica.

Imi e dor de duminicile in care mancam la ei, iar el punea masa mereu ca pentru un eveniment important.

Imi e dor sa il vad si sa il aud.

Imi e dor…

Poza e una dintre preferatele mele din copilarie si e facuta de bunicul meu.