Stau cu un caiet studențesc în față și nu îmi vine să cred câte lucruri pot descoperi despre mine chiar și după atâtea căutări. Fac un exercițiu care mă trimite direct în copilărie să caut amintiri însemnate, cu detalii multe și clare, cu emoții puternice. Am ajuns la numărul 9 și trebuie să iau o pauză. 

Mi-am adus aminte de ziua în care profa de fizică ne-a oprit în laborator, pe mine și pe Ioana, colega mea și ne-a acuzat că am pus pe cineva să ne scrie temele de vacanță. Eram în clasa a VI-a parcă și îmi schimbasem scrisul (nu mai făceam m-urile și n-urile rotunjite în partea de sus). Am scris și despre seara în care tata m-a învățat să sar capra pe care eu eram convinsă că nu o voi sări niciodată și cum mi se părea de fapt atât de simplu după ce am depășit teama inițială. Mi-am amintit de vacanțele în cinci, cu mama, tata și frații mei și cum ascultam muzică și râdeam cu lacrimi. Mi-am amintit de multe momente din anii în care făceam dans de performanță, de doamna Ciucure, cu care am învățat engleză în particular, de plimbările cu bunicul meu și de cum colindam coridoarele liceului când eram copil de grădiniță. Și de spectacolele pe care le orchestram cu frații mei pentru seara de Crăciun. De multe momente petrecute cu prietena mea, Diana, foarte valoroase pentru mine. Și de multe altele.

Exercițiul m-a îmbogățit în mai multe feluri. Pe de o parte, am căutat în mod conștient amintirile care m-au bucurat. De când tot sap să mă reîntorc la esența mea, cea de dincolo de condiționări, mi-e lesne să mi le amintesc pe cele mai puțin plăcute, care mi-au tot întărit armura în care m-am închis pentru a suferi mai puțin. Pe de altă parte, am rămas cu o energie așa frumoasă după ce am retrăit toate momentele astea. Mi-am dat seama că numitorul comun între ele era felul în care mă simțeam. Eram fericită și mi creșteau pur și simplu aripi când mă simțeam văzută, protejată, iubită, încurajată, importantă în ochii altora. Căutam momentele care îmi aduceau trăirile astea. Simțeam că pot muta munții din loc când ai mei îmi luau apărarea, când mă ascultau, când mă susțineau, când mă întrebau cum gândesc și ce aș face în anumite situații, când îmi cereau părerea, când îmi dădeau libertate. Cumva, fără să vreau, am retrăit și durerea pe care o simțeam când nu primeam nimic din toate astea.

Și-apoi m-am gândit la Alex și Sara și la cum înfloresc sub ochii noștri când se simt importanți, ascultați, văzuți, încurajați, consultați, la cum cresc parcă de mândrie și de drag, cum le sclipesc ochii de bucurie. Și da, m-am gândit și la cum arată situațiile în care îi întrerupem, îi amânăm, le spunem că înainte să avem timp pentru ei trebuie să terminăm țșpe chestii care par urgente și importante, dar de fapt nu-s.

Cum să nu le dau copiilor mei ceea ce mie îmi dădea aripi? Cum să le iau bucuria asta când știu atât de bine cum e cu și cum e fără?

Azi copilul meu interior a primit multă atenție și simt că i-a cam plăcut. Mă duc să le suflu în aripi și blonzilor mei.

 
Foto: Magda Constantin
 
 
Citește și:

Cu ochii în lacrimi mi-a spus: ”Vreau să stau numai eu cu tine”

De vorbă cu Laura Markham: Suferința fratelui mai mare

Scrisoare către primul copil

Scrisoare către al doilea copil

Nu ești primul meu cooil, dar ești ultimul. Și asta e ceva la fel de special.

 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.