Pui mic,
Mi-e dor de tine, la fel cum mi-e dor de noi, de zilele în care stăteam mai mereu împreună, când nimeni și nimic nu ne putea întrerupe joaca și râsul.
Știu că ți-e greu…
să ne împarți cu Sara, să nu mai fie toată atenția noastră doar pe tine, dar mă bucur că ai avut parte de aproape 5 ani în care ochii noștri erau numai pe tine;
să împarți jucăriile cu ea deși cu alții nu te-am obligat niciodată să împarți nimic din ce nu ai vrut să împarți;
să te temi mereu că ale tale construcții sunt în pericol ori de câte ori fetița atomică se apropie cât de puțin de ele;
să nu mai ai toată casa la dipoziție pentru joacă liberă ca atunci când erai singurul copil din casă;
să fie nevoie să faci tot felul de lucuri ca să ne faci să ne uităm la tine și să te vedem cu bucurii, cu tristeți, cu întrebări și cu idei;
să stai în liniște atunci când Sara doarme;
să mă auzi deseori că te rog să fii înțelegător că ea e mică și tu ești mare;
să mă vezi mereu cu Sara în brațe, mai ales pentru că pe tine abia te mai pot ridica;
să adormi singur așteptând să vin la tine după ce o culc pe ea sau să mergi mereu la somn cu tati pentru că pitica are nevoie de mine.
Și câte neliniști cred că mai ai…
M-ai învățat să fiu mamă, m-ai acceptat și m-ai iubit mereu chiar dacă am greșit de multe ori față de tine. Mi-ai arătat ce înseamnă să iubești pe cineva de simți că o să îți plesnească inima în piept, să fii responsabil pentru viața altcuiva și să te privesc mereu în ochi atunci când vorbești cu mine.
Și oricât de grele ar fi unele zile, oricât ne-am certa, oricât de obosiți și supărați am fi, eu îți mulțumesc că m-ai ales să îți fiu mamă și că m-ai așteptat până mi-am dat seama cum se face ”meseria” asta.
Vreau să știi că oricât de urâtă ți s-ar părea viața de frate mai mare eu vă iubesc pe amândoi cum n-aș mai putea iubi pe nimeni altcineva. Inima mea s-a făcut mai mare atunci când s-a născut Sara și nici măcar un firicel din iubirea mea pentru tine nu s-a pierdut ca să i-l dau ei.
Tu vei rămâne mereu puiul meu mic și nici un an din vârsta ta și nici un centimetru din înălțimea ta nu vor schimba asta cu nimic. Niciodată.
Te iubesc,
Mami
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Sunt mamă de băiat și îmi place
Ce am învățat de când sunt mama a doi copii
Cu ochii în lacrimi mi-a spus: ”Vreau să stau numai eu cu tine!”
De vorbă cu Laura Markham: Suferința fratelui mai mare
Scrisoare către el doilea copil
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
16 Comments
băăăăi, îmi vine să plâng. Ce-ai făcut, Cristino?
Mi-am pus sufletul pe tavă după ce am stat câteva ore doar cu Alex de ziua lui. :) Stai să vezi scrisoarea pentru Sara…
Tu știi că pentru mine gândul unei astfel de scrisori mă face să-mi doresc să am un singur pui? Pe Isabella! Chiar de curând îi spuneam lui S când verifica dacă am revenit asupra deciziei de a avea cel de-al doilea copil că mi se pare încă un scenariu prea complicat … pfiu!
Urmează să postez şi scrisoarea pentru Sara. Stay tuned, poate ajută. ;)
Cristina, sunt curioasă…i-ai zis vreodată lucrurile astea lui direct?
Da. De mai multe ori, atunci când am simțit că are chef să vorbească despre asta. Uneori îmi spune că ştie deja şi că mă repet. :) De fapt am început din primul trimestru de sarcină să îi tot spun că deşi lucrurile se vor schimba noi îl vom iubi la fel.
cat de adevarat…la fel si fetita mea incerc cat pot de mult sa stau cu ea cand cel mic doarme sau sa stam cu totii sa ne jucăm.Am noroc ca e înțelegătoare si il iubeste pe fratior,se joacă cu el dar stiu ca sufera uneori ca nu pot sa fiu mereu cu ea!
Doamne cat ma regasesc…
Minunat!!!
Minunata scrisoarea! Exact situatia noastra. I-am citit-o baietelului meu de 5 ani (surioara are 1.5 ani) si imi spune:
“Mami, vrei sa iei nr de telefon al mamicii sa ne intalnim sa ma joc cu baietelul si surioarele sa se joace impreuna?”…
Vaaai! M-am topit! ❤
Of, imi vine sa plang. Uneori ma simt vinovata fata de Mark pentru ca mai fac un copil. Oare sunt singura?
Nu cred că eşti singura. :) Eu mă simt vinovată uneori dar nu pentru că am făcut un al 2-lea copil, ci pentru că între ei şi blog şi în curând job nu petrec timp suficient cu Alex.
Frumos si emotionant <3
Emoționant. Abia aștept să îi scriu și eu o scrisoare lui Ingrid pe tema asta. :)
Cristina, stii ce am observat eu? Ca multe din rănile pe care credem ca le provocam copiilor nostri sunt de fapt rănile noastre din copilărie. Acum eu ajung sa proiectez pe Mariuca rănile mele de sora mai mare din Copilăria mea. Asa mi-am dat seama ca la joaca cu Mariuca ieșea copilul meu interior cu toate rănile lui si cumva Mariuca încerca, imatur desigur, sa il crească.
Si am mai sesizat ca ne dor foarte tare durerile copiilor nostri atunci când noi nu suntem in echilibru interior cu noi însăne. Intentia mea este sa ma opresc sa trăiesc prin copiii mei. Ii împovărez mult energetic, emoțional si psihic. Eu sunt de partea credinței ca fiecare suflet isi alege viața pe care vrea sa o trăiască înainte de a intra intr-un trup de copil, in funcție de lecțiile pe care le are de integrat in viața asta. Si de cele mai multe ori, fratii mai mari au de învățat lecția iubirii necondiționate, a acceptării si a împărțirii.
Eu nu mai încerc sa le împac pe fete intre ele. Nu ma uit cu mila la Mariuca ca tr sa ma împartă. Nu ma mai uit cu mila la Julie ca Mariuca o șantajează emoțional. Sunt însă langa ele, le conțin dintr-un spațiu de non-judecată, sunt observator si le oglindesc emotiile. “Julie, Mariuca zice ca nu te voia ca sora. Ce simți?” Si ea zice: “furie”. Apoi începem sa despicam emoția, cum se simte, unde se simte etc. Asa le fac conștiente ca de multe ori cuvintele au viața si ca pot răni. Dar le permit sa aibă sentimentele, sa si le exprime si sa afle ce stârnesc in celălalt. Nu intenționez sa le feresc de experiențele vieții, nici nu am cum, dar le învăț cum sa se raporteze la ele si sa fie flexibile si adaptabile. Chiar o sa scriu un articol despre asta!
Te îmbrățișez cu drag si poate ne vedem la o cafea sa împărtășim pe-ndelete!
Știu ce spui, sunt momente în care sunt conștientă că reacțiile mele au legătură cu întâmplări din copilărie. Și da, mi-ar plăcea să ne vedem! :*