Zilele viitoare se fac 11 săptămâni de când pufoșenia blondă numărul 2 a intrat în viețile noastre și, sinceră să fiu, amintirea zilelor în care eram 3 e tot mai diluată. Mi se pare că suntem o familie de 4 de când lumea și mi se pare normal să avem un program semi-haotic cu timpul folosit la minut uneori.

Aseară stăteam în patul din dormitor cu piticii. Sara era întinsă pe o pernă, cu mine și Alex de o parte și de alta. Se uita veselă și uneori uimită când la mine, când la el și ne răsfăța cu zâmbete știrbe. Cum eu stau cam toata ziua cu ea m-am obișnuit să îmi zâmbească atunci când e odihnită și are chef de maimuțăreală cu mami. Dar preferatul ei aseară, după ce și-a luat în sfârșit ochii din tavan, a fost Alex. El o striga, îi cânta, o mângâia, făcea orice ca ea să se uite la el, iar ea, de câte ori îi întâlnea privirea îl răsfăța cu cel mai frumos zâmbet. Mă uitam la ei și mă simțeam ca într-o bulă doar a noastră, rupți de lumea asta. Nu îmi mai era nici sete, nici foame, nu îmi mai trebuia nimic. Și am tot stat în bula noastră imaginară preț de vreo 20 de minute.

E fascinant să îi observi pe cei mici cu atenție și să îți dai seama că relația părinte-copil e o stradă cu dublu sens, în care părintele pe de o parte își ghidează copiii încercând să crească adulți fericiți, împliniți și responsabili, dar pe de altă parte primește la rândul său minunate “lecții” despre frumusețea lucrurilor mărunte, despre iubire necondiționată, despre încredere, despre curiozitate, despre bucurie și despre ce contează cu adevărat în viață.

În ultimele 11 săptămâni am învățat multe lucruri noi și am avut ocazia să îmi amintesc de altele învățate de când am devenit mamă pentru prima dată.

Am învățat că iubirea pentru copii nu se împarte, ci se dublează. Da, uneori am impresia că inimile părinților, și a mamelor în mod special, cresc de fiecare dată când un pui le vine pe lume ca să facă loc pentru toata iubirea caldă și pufoasă de care el are nevoie ca să crească frumos. Nu numai că iubirea mea nu se împarte acum că am doi copii, dar am mare respect și admirație față de Alex văzând cât de mult o iubește pe Sara și câtă grijă îi poartă instinctiv.

Mi-am demonstrat că se poate alăpta cu succes la al doilea bebeluș chiar dacă la Alex lucrurile nu au mers tocmai cum mi-aș fi dorit. Nu am avut atunci suficientă încredere în mine că pot face asta și i-am crezut pe cei care îmi spuneau că nu primea suficient lapte și că trebuie să îi dau, în completare, și lapte praf. Sigur, nu a fost capăt de țară. Alex e un super băiețel de 108cm, a crescut frumos chiar dacă nu l-am alăptat exclusiv decât foarte puțin. Eu însă mă simțeam defectă și m-am învinovățit mult la vremea respectivă. Cu Sara însă am fost foarte hotărâtă să nu cedez atâta timp cât văd că e liniștită și ia în greutate. Asta nu înseamnă că nu mai am și zile când mă alarmez că parcă nu mănâncă destul, dar mă las ghidată de ea și nu mai stau să o tot cântăresc.

Am descoperit că există copii cărora chiar le place la băiță. Să nu râdeți de mine. 🙂 Eu nici nu îmi amintesc când a fost prima dată când Alex nu a mai plâns la baie, știu doar că s-a întâmplat când deja stătea în fund și se juca cu rațuștele în cădiță. Sara însă e din altă poveste. Oricât de supărată ar fi și oricât de tare ar plânge, cum o bagi în apă, cum se liniștește și intră într-o stare de zen. Asta până o scoți din apă și te pedepsește cu un plâns puternic de cele mai multe ori. Săptămâna asta încercăm și colacul special de bebe în cada mare.

Am mai învățat că nopțile nedormite nu sunt lege. Dacă pe vremea când Alex era bebe eram cam ca niște zombie trași la față și rupți de oboseală din cauza nenumăratelor treziri și a readormirilor grele, ne-am calibrat foarte atent așteptările înainte de nașterea Sarei și nu ne-am pus mari speranțe în faptul că ea era liniștită nopțile și când era în burtă. De când am adus-o acasă de la maternitate însă, a avut cam 2 treziri pe noapte, din care una era de la 5 dimineața încolo, iar acum poate dormi și 8 ore legate.

Una din cele mai frumoase lecții pe care copiii mi le predau zilnic e că iubirea de frate e ceva pur și atât de frumos. Îl văd pe el cum se maimuțărește doar ca să primească de la ea un zâmbet, cât de atent e cu ea, cum o mângâie de câte ori trece pe lângă ea, cum o pupă pe piciorușe când e răcit ca să nu o îmbolnăvească, cum mă trimite să îi dau să mănânce ca să crească mare și să se poata juca cu ea. Și o văd pe ea cum ascultă atentă când îl aude, cum îi studiază fața, cum îi zâmbește când îl vede. 

Am demonstrat că există timp deși credeam că nu ne vom descurca. Nu e ușor deloc, dar timpul e acolo și depinde de noi cum îl folosim. Odată ce îți alegi atent prioritățile și înțelegi că bebelușul e cel mai important deocamdată restul activităților, datoriilor sau obligațiilor își vor găsi loc în program dacă sunt relevante, la fel cum pe altele le vei pune în stand by sau le vei elimina după caz.

Am reconfirmat că am nevoie de ajutor și că trebuie să îl cer. Lucrul asta e important chiar și atunci când ai un singur copil. Când sunt însă doi e musai să avem ajutor de la partener, de la părinți, de la bonă. Sigur că te poți descurca și singură ca mamă, cu amândoi copilașii acasă dar e un tur de forță care te cam lasă fără puteri.

Am descoperit că e chiar drăgut să îmbraci o fetiță, să îi alegi haine, să le asortezi. Și pe Alex îmi plăcea să îl îmbrac frumos, simplu și totuși cool, dar cu Sara e diferit. Îmi cam place, recunosc, și cred că o să ne distrăm la cumpărături mai încolo.

Am mai învățat de la copiii mei că un bebeluș se poate uita și un sfert de oră la colțul unde tavanul întâlnește doi pereți. Alex se uita, ba chiar râdea la dulapuri. Și Sarei îi plac dulapurile, nu zic că nu, dar nimic nu pare să egaleze un tavan alb.

Mi-am amintit, de când Sara zâmbește, că zâmbetul unui bebeluș îți alungă pe loc orice supărare. Garantat. Oricât de obosită aș fi, oricât de tristă, speriată sau furioasă, în momentul în care Sara se uită în ochii mei, îmi zâmbește și dă din picioare de fericire că mă vede uit de orice urât și rău.

E frumoasă tare “meseria” asta de părinte mai ales dacă nu te crezi superior copiilor doar pentru că ești mai mare și mai puternic și când ai curajul să lași garda jos și să înveți și tu de la ei.

Sursa foto: aici

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.