Oricât am pregăti copilul mai mare pentru venirea pe lume a noului bebeluș universul lor se va da peste cap. La fel și al nostru, al părinților. Alex și-a dorit foarte tare să aibă o surioară și o iubește, râd împreună de se prăpădesc și totuși, uneori, are momente în care aș putea să jur că o cicălește doar ca să ne enerveze pe noi și să strârnească reacții din partea noastră.

Încheiem azi în note optimiste o săptămână grea, o săptămână în care seara am fost singură cu copiii. Eu obosită și încercând să țin pasul cu ei, cu casa, cu blogul, ei supărați pe alocuri că nu le-am răspuns din prima la solicitări. Am și dat-o în bară de câteva ori cu Alex, ne-am certat, ne-am împăcat, am explicat, ne-am ascultat și am mers mai departe.

Marți seara stăteam în bucătărie cu amândoi. O ajutam pe Sara să mănânce în timp ce Alex se bucura de cele 20 de minute de joacă pe tabletă.

– Puiule, mai ai 3 minute. Te pregătești să închizi, da?

– Ooofff. Biiine, îmi spune el deloc fericit, termin tura asta și închid.

Trec vreo 2 minute când îl aud scoțând arsenalul de cuvinte urâte învățate pe la grădiniță.

– Mami, m-au întrecut și am fost eliminat din cursă. Mai joc o tură că vreau să câștig.

Ăsta a fost momentul în care am lăsat-o pe Sara să își vadă de castronul aproape gol și mi-am îndreptat atenția către Alex. I-am spus că nu îl mai las să joace încă o tură, el și-a dat ochii peste cap, a scos limba la mine și m-a informat că nu trebuie să facă ce îi spun eu. În sinea mea începeam să fierb și știam că răbdarea mea mai atârna doar de un fir subțire de ață.

Respiră adânc. Nu e o urgență.

Limita trebuia pusă, iar eu trebuia să mă abțin de la a striga. Îmi spuneam în minte că nu e o urgență, am tras aer adânc în piept și am întins mâna. Mi-a dat tableta și în secunda următoare a început furtuna de injurii la adresa mea. A fugit în sufragerie zicând că dacă nu poate sta la tabletă își pornește televizorul. Știam deja că are o suferință acolo, o durere pe care încerca să o ascundă sub preș refugiindu-se în tehnologie. Trebuia să rămân calmă. Alex avea nevoie de mine. Am pus-o pe Sara pe jos în speranța că își va găsi de lucru și am mers după el.

A început să plângă abia când i-am luat telecomanda. Stătea pe jos, plângea și îmi tot spunea că sunt o mamă rea. Fiecare cuvânt era o palmă pentru mine, dar acum nu era cazul să mă oftic. M-am așezat lângă el și m-a respins. 

– Văd că ești trist și aș vrea să te ajut. Plângi cât simți că ai nevoie, eu rămân aici. Și dacă o să vrei te voi lua în brațe.

Cum Sara se juca liniștită ceva mai încolo, am stat și l-am așteptat. Și-am tot așteptat mușcându-mp de limbă ca să nu îl grăbesc să termine odată… Tocmai când începuse să se liniștească și să se apropie de mine Sara a venit să îmi dea o jucărie, iar Alex a răbufnit:

– Pleacă de aici Sara nesuferită! Nu vezi că mami stă cu mine acum?

Parcă înțelegând că e cazul să ne lase puțin, pitica și-a luat jucăria și a plecat să dea jos rufele de pe uscător. Alex suspina cu bărbia în piept.

– Ești trist că mami nu mai stă la fel de mult cu tine ca atunci când nu o aveam pe Sara, așa-i?

– Da!

– Ți-e dor să stai cu mami și vrei să petrecem mai mult timp împreună, doar noi doi.

– Da! Vreai să stau numai eu cu tine!

Și uite-așa, după 10 minute care mi s-au părut o eternitate, am ajuns la problema reală care nu avea nici cea mai mică legătură cu jocul de pe tabletă sau cu tura pierdută.

De atunci, am făcut un efort mai mare de a fi cu el. Am fost să îl iau eu de la grădiniță la prânz, am ieșit la plimbare în doi, am acceptat invitația de a juca Monopoly de oameni mari, deși pe cât de tare mi-a plăcut să joc odata, pe atât de puțină răbdare mai am acum pentru el, m-am uitat cu el la desene pe care le știam deja pe de rost și ne-am luat intervale scurte de timp în care ne-am închis la el în cameră și ne-am jucat ce își dorea chiar dacă aveam o tonă de treabă de făcut.

Ce pot eu să spun după mai bine de un an de viață în patru este să vă pregătiți bine. Oricât de tare și-ar dori copilul mai mare un frate sau o soră mai devreme sau mai târziu vor apărea și consecințele ”stricării” echilibrului inițial. Unii copii se manifestă mai vocal și mai vizibil decât alții. Aveți răbdare cu ei. Nu sunt răi, obraznici sau neascultători de dragul de a vă scoate din pepeni. Toate comportamentele astea vin din suferința lor, din dorința de a primi atenție ca altă dată, de a ști că sunt iubiți, că nu și-au pierdut locul în inimile voastre, că sunt acceptați și importanți pentru voi. Ascultați-i și o să vă spună.

Sursa foto: Shutterstock

 
 
Citește și:

De vorbă cu Laura Markham: Suferința fratelui mai mare

Scrisoare către primul copil

Scrisoare către al doilea copil
 

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.