Pentru mine ultimele două luni au fost foarte grele. Mai întâi varicela copiilor ne-a acaparat toată luna decembrie. Când s-au vindecat ei a făcut soțul meu o viroză, Sara a făcut și ea o formă ușoară, iar când a ajuns la mine s-a complicat intr-o pneumonie urâtă. Statul în casă și toate problemele de sănătate, frustrarea că trebuie să zac și că nu pot funcționa normal și-au pus amprenta pe mine. Am ajuns un pachet de nervi, eram tristă și mereu nemulțumită. M-am trezit ridicând vocea din orice chestie cât de măruntă. Eu strigam la Alex la primul semn că nu are de gând să coopereze, el țipa înapoi la mine, eu răspundeam. Era un cerc vicios.
Îmi dădeam seama că alunecam pe o pantă nesănătoasă, dar nu găseam energia și voința de a mă abține. Asta până într-o seară când i-a spus tatălui său că el e bun, că eu sunt rea, cu el se înțelege mai bine pentru că cu mine se ceartă mai mult. Cuvintele lui au fost ca o palmă pentru mine. Primul meu impuls a fost să răspund, dar am reușit să mă abțin. Am plecat în altă cameră ca să mă liniștesc și stând acolo mi-am dat seama că are dreptate, că mă transformam în cineva de care nu îmi plăcea deloc. Mi-am promis că voi renunța la a mai ridica tonul și că îmi voi folosi toate resursele pentru asta.
Primul lucru pe care am început să îl fac în mod conștient a fost să exersez respiratul adânc, un exercițiu pe care îl fac și cu Alex. Repetând în momentele în care eram calmă creierul meu a devenit mai capabil de a aplica metoda asta de liniștire atunci când simțeam că risc să mă înfurii. Când apărea o situație de conflict respiram adânc înainte să spun orice.
Apoi, am început să îmi repet un lucru pe care îl știam și de care înainte de perioada asta urâtă țineam cont: orice situație în care copilul greșește e o oportunitate de învățare. Îmi repetam asta obsesiv.
Și nu în ultimul rând, i-am vorbit soțului meu despre cât de tare îmi displace situația în care am ajuns și i-am explicat planul meu de a renunța la strigat. Sprijinul lui a fost foarte important pentru mine.
Orice metodă am aplica, dacă ea vizează doar comportamentul schimbarea nu are cum să fie sustenabilă. Ca să putem înlocui un comportament cu altul trebuie să înțelegem care sunt motivele din spatele acelui comportament și să le adresăm.
Dar toate astea mă ajutau la nivel de comportament, nu și la a găsi și a trata cauza. Orice metodă am aplica, dacă ea vizează doar comportamentul schimbarea nu are cum să fie sustenabilă. Ca să putem înlocui un comportament cu altul trebuie să înțelegem care sunt motivele din spatele acelui comportament și să le adresăm. De exemplu, mi-am dat seama că eu ridicam vocea în situații în care trebuia să repet a n-a oară un anumit lucru sau când Alex mă sfida și simțeam că risc să pierd o bătălie. Și știu și de unde vin aceste comportamente așa că mi-e mult mai ușor acum să mă repoziționez în ciocnirile cu al meu voinic.
Cu fiecare zi care trece, cu fiecare impuls înfrânat devine câte puțin mai ușor, chiar dacă sunt încă foarte dezamăgită de mine când se mai întâmpla să nu reușesc să mă abțin – sunt om, nu sunt nici pe departe perfectă și am zile grele ca oricine altcineva. S-au întâmplat câteva lucruri remarcabile de când am început să lucrez cu mine:
- am început să folosesc mai des umorul pentru a detensiona situația – făcând o glumă total neașteptată sau fugărindu-l în joacă prin casă reușeam amândoi să consumăm energia acumulată, să ne liniștim, ca mai apoi să vorbim despre ce s-a întâmplat;
- când eu rămâneam calmă și copilul răspundea cu calm – e loc de dialog, copilul se simte ascultat, înțeles și respectat;
- toată lumea era mai fericită – evident că tuturor ne e mai bine fără țipete peste țipete, inclusiv vecinilor;
- am reparat relația cu Alex – ne înțelegem din nou bine, vine să îmi spună lucruri și are încredere că îl voi asculta și ajuta;
- ascult mai mult – cobor la nivelul lui și mă abțin de la a-l întrerupe cu contraargumente;
- am înțeles că strigatul nu avea legătură cu comportamentul copilului – reacția mea era despre mine, despre butoanele mele, despre nevoia mea de control și despre rănile mele emoționale.
Copiii învață enorm din comportamentul nostru, al părinților, și ultimul lucru pe care mi-l doresc e să creadă că ridicatul tonului la alții e ceva normal.
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Ce fac când mă enervez pe copil
Când îmi vine să îmi pun haina de mamă în cui
Comportamentul ”urât” al copilului e un strigăt de ajutor. Să-l ascultăm!
Parentingul blând nu e un moft. Ar trebui să fie norma!
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
4 Comments
Sunt goarte utile sfaturile astea. Eu tip extrem de rar la copil, dar am observat ca ridic imediat vocea la cei din jur. Probabil compensez cu calmul si rabdarea pe care i le aloc lui.
Si asta e la fel de deranjant. Simpentru mine si pentru ei.
O sa incerc sa aplic strategia de mai sus si pentru relatiile cu adultii din jurul meu.
Şi eu simt la fel uneori, că îmi păstrez şi folosesc răbdarea pentru copii şi că rămân fără răbdare pentru alții.
O sa încerc să aplic sfaturile tale. Am două fetițe, de 2 si 6 ani, si de multe ori mă trezesc in situația descrisă de tine… La mine problema e alta. Lucrez in învățământ si îmi consum răbdarea cu copiii altora, iar în unele zile oboseala si stresul mă fac să nu mai pot face la fel cu ale mele… Sper sa reușesc să îmbunătățesc situația, mai ales că acum e vacanță.
Trebuie să fie tare greu! 🙁