Îmi iubesc copiii mai presus de orice și, cu puține excepții, aș face orice să știu că sunt bine. Îmi iubesc viața așa cum e ea, cu multe zile bune și cu altele în care simt că tot ce fac e degeaba, că nimănui nu-i pasă de cât m-am străduit să fac una sau alta sau pe toate. Și da, uneori, doar uneori, îmi vine să îmi pun haina de mamă în cui.
Epuizată uneori de antrenamentul ăsta intensiv de mamă de doi copiii, aleg să mă las dusă de val când lucrurile nu ies așa cum îmi doream și să mă enervez. Aleg să mă enervez, pentru că e o alegere proprie și mi-o asum.
Nu ne enervează alții, ci noi alegem să reacționăm într-un anumit mod la acțiunile lor.
Și când mă enervez îmi e ușor să îmi găsesc și scuze pentru asta. Cum să nu o iau razna când m-am chinuit să pitrocesc mâncarea Sarei și ea refuză să deschidă gura și să mănânce ceva ce cu trei zile în urmă înfulecase cu poftă? Sigur că știu că durează până se obișnuiește pe deplin cu mâncatul și că o pot alăpta oricând dacă nu are chef de ce i-am pregătit, dar mă consum oricum. Cum să nu mă enervez când eu îl aștept să ajungă de la grădiniță și să ne jucăm, iar el vine cu o față bosumflată, nervos și începe să comenteze cu oricine îi iese în cale. Sigur că știu că are lucruri de descărcat, că are nevoie de conectare sau de o limită blândă care să stârnească un plâns eliberator, dar mă las dusă de val oricum. Și mai am o listă lungă de exemple… Când ești obosit și te simți neascultat e foarte ușor să se întâmple toate astea.
Nu vreau să mă pună nimeni pe un piedestal, nici cei de acasă, nici cei care mă cunosc, nici cei care mă citesc.
O parte din mine se scaldă în mândrie când cineva îmi spune că mă admiră pentru cum eu reușesc să le fac pe toate. O altă parte însă cade pe gânduri pentru că da, deși reușesc să fac multe din ceea ce îmi propun, nu sunt lipsită de defecte, de frustrări, de emoții care mă copleșesc, de probleme, de nevoi puse în așteptare și de dorințe neimplinite. Oamenii îmi spun mereu că sunt senină, că sunt veselă, că am răbdare. Așa sunt de cele mai multe ori. Dar și corăbiile mele se mai îneacă uneori…
Se întâmplă rar să simt că îmi vine să îmi pun haina de mamă în cui, că de-ar fi mai des ar fi nasol. Și după ce mă plâng și mă enervez și mă gândesc că m-aș duce undeva vreo 2 zile să fac fix ceea ce vreau să fac, mă năpădește vinovăția. Și mă simt ca ultimul om pentru că am îndrăznit să mă plâng. Nu e vina lor, cum de fapt cred că nu e nici vina mea. Nu sunt o mamă perfectă și nici nu trebuie să fiu. Eu vreau ca Alex și Sara să mă vadă așa cum sunt eu, cu bune și cu mai puțin bune, cu calități și vulnerabilități. Încă învăț să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt. Fac progrese pentru că lucrez serios la asta, dar mai am drum lung de parcurs. Și în tot demersul ăsta tot ei îmi dau putere cu fiecare zâmbet, îmbrățișare și privire senină. Îmi iubesc copiii mai presus de orice și, cu puține excepții, aș face orice să știu că sunt bine.
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Când simți că pentru tine nu e timp și nu e loc
Cum am reușit să nu mai strig la copil
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
Comment
hai s? ne facem grupul mamelor disperate la diversificare … ?i nu numai :))