Nu sunt o mama perfecta si nici nu trebuie sa fiu. Nici nu vreau sa fiu.

De felul meu, nu imi plac conflictele, le evit cand pot. Imi place sa stiu ca toata lumea e multumita, ca luam decizii care sa fie ok pentru toata lumea implicata. Asta inseamna ca, uneori, ma supraadaptez ca sa pot atinge acest obiectiv. O fac o data, de doua ori, de trei ori chiar si e firesc ca apoi sa ma trezesc cu paharul plin si, dupa atata facut pe placul tuturor, sa ma enervez din te miri ce prostie…

Imi place sa ma trezesc dimineata si sa ma gandesc ce super zi vom avea impreuna. Ce imi place mai putin e cand seara ma duc la culcare cu gandul ca nu am reusit sa fiu atat de pozitiva cum mi-am propus si dorindu-mi sa fi procedat altfel…mai bine.

Imi propun mereu sa raman calma in fata lui Alex, orice ar face si stiu ca asta e foarte important pentru felul in care el creste si isi dezvolta propria inteligenta emotionala si cu toate astea se intampla sa ma enerveze las enervata si sa reactionez mai degraba emotional decat rational adica sa ridic vocea. Si apoi imi cer iertare si ne impacam. Ii explic de ce am facut ce am facut, macar daca am gresit sa si invatam din asta.

Ma enervez uneori cand ma trezeste noaptea din somn ca vrea apa, de parca ar fi vina lui ca ii e sete. Ma enerveaza uneori cand refuza sa faca ce il rog si o iau ca pe o sfidare in loc sa apreciez ca are o personalitate tot mai clara si mai puternica si indrazneste sa isi expuna punctul de vedere.

Imi tot spun ca voi petrece cat mai mult timp cu el pana sa-i vina pe lume surioara si universul nostru se va schimba radical. Din pacate, sarcina mea pare sa aiba alte planuri si imi pune bete (a se citi contractii) in roate.

Mi-am tot zis ca voi ajunge sa il vad pe Alex la orele de inot. Ghici ce? Pana in ziua de azi, cand am decis oricum sa luam o pauza, nu am ajuns. Ma consolez cu gandul ca orele de inot au ajuns sa fie o treaba exclusivista tata-fiu si ca le da lor ocazia sa petreaca timp impreuna.

Cateodata cedez in fata observatiilor altora cum ca ar trebui sa facem altfel, sa facem mai bine (sfaturi si pareri exista despre orice) si ma trezesc ca actionez conform sugestiilor lor ca sa evit un conflict cu ei, dar creez astfel conflicte cu copilul sau cu sotul.

Cu toate astea, tot copilul e cel care de multe ori ma face sa ma accept asa cum sunt si imi arata ca ceea ce fac, fac bine, ca ma iubeste si ca ma intelege. Ajunge un zambet ca sa stiu ca totusi de multe ori fac bine, un “nu-i nimic mami”, o mangaiere, o imbratisare, un cuibarit langa mine inainte sa mearga la culcare, un nasuc carn lipit de al meu.

Vreau ca ai mei copii sa vada ca a fi om inseamna sa ai si zile grele, sa nu te simti bine, sa fii preocupat de probleme, sa fii obosit si ca nu e nimic in neregula cu asta. Nu ajuta pe nimeni sa pictezi mereu imaginea unei lumi perfecte, pentru ca lumea nu e deloc asa. 

Nu sunt o mama perfecta. De fapt, sunt perfect de imperfecta. Gresesc si apoi repar, invat din erori si ma straduiesc foarte tare sa nu le repet si imi dau silinta ca in fiecare zi sa (ne) fie tot mai bine. 
 
Sursa foto: aici
 
Pentru a fi la curent cu noile articole va invit sa dati un like paginii de Facebook a blog-ului sau sa va abonati la newsletter.