Unul din subiectele de curs cele mai apropiate de sufletul meu este Inteligența Emoțională. La fiecare grupă de training, prin activitățile și discuțiile avute, primesc un cadou tare valoros: să văd în direct cum oamenii se descoperă pe sine, și unii pe ceilalți, înteleg ce sunt de fapt emoțiile și cum “funcționează” ele și înțeleg că atunci când o relație (orice relație) nu merge nu înseamnă implicit că vina e doar la celalalt.
Dar de departe, momentul meu preferat de curs este cel în care ajungem să vorbim despre empatie. Mulți oameni trăiesc cu impresia greșită că știu ce e empatia, cum arată ea și cu convingerea că ei așa sunt: empatici.
Ochii se măresc, sprâncenele se ridică, frunțile se încrețesc de mirare când discutăm despre cum empatia nu înseamnă compasiune, nici să fii de acord sau să aprobi tot ce celălalt îți spune ca să fii politicos sau ca să nu îl superi.
Când cineva îți povestește despre o situație neplăcută prin care a trecut și tu îi spui “Îmi pare rău” nu înseamnă că ești empatic. Nu atâta timp cât te pui pe tine în prim plan. “(Mie) îmi pare rău” e despre tine, nu despre celălalt.
Să intervii sau să întrerupi cu “Înțeleg. Chiar zilele trecute mi s-a întâmplat și mie… Uite ce ai putea să faci…” nu e empatie. Din nou, e despre tine, nu despre el.
Dacă vrei să fii empatic, întrebările pe care le pui, lucrurile pe care le spui, trebuie să fie despre persoana cu care vorbești. “Trebuie să fi fost neplăcut”, “Ești trist/dezamăgit/furios…” sau ascultare și liniște pur și simplu – sunt doar câteva exemple de răspunsuri ce ar putea veni din partea ta.
Ce mi se pare mie minunat și magic, într-un fel, este cum se transformă atmosfera și participanții când exersăm empatia.
Înainte de a începe exercițiul participanții fac un contract verbal de confidențialitate pentru că ce se povestește în sală trebuie să rămână în sală. Câteodată, la început, oamenii pot fi sceptici și timizi. Apoi, se face liniște. Când în grupele formate cineva începe însă să povestească cu toții devin serioși, implicați, concentrați și din ce în ce mai conectați la cel care vorbește.
Să stai să asculți ca să înțelegi cere exercitiu. Omul poate fi un foarte bun ascultător, doar că uneori are tendința să asculte nu ca să înțeleagă, ci ca să răspundă. Nu e deloc ușor să nu întrerupi, să nu faci paralele cu experiența celui care vorbește, să nu contrazici, să nu subliniezi lucruri care ție ți se par evidente și să nu dai soluții. În sală, mai mereu se va găsi cineva care să își asume rolul de salvator și care va veni cu soluții…dar până la urmă la curs suntem într-un mediu sigur, de învățare.
Când însă un participant se simte ascultat, îl vezi cum capătă încredere să dea detalii despre situația pe care a ales să o povestească. Și dacă ceea ce a ales să împărtășească e despre ceva sau cineva care contează pentru el, e posibil să i se întâmple ceea ce eu numesc “shiny eyes”. Și asta mie mi se pare magic…chiar dacă e vorba de lacrimi sau ochi umezi. Atât de profund poate fi efectul empatiei.
Voi când v-ați simțit cu adevărat ascultați ultima dată?
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
O zi în care faci gesturi mici
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
Leave A Reply