Duminica, ora 10 AM, parcarea de la Clubul Diplomatilor: “Mie nu-mi place la tenis…nu vreau sa merg…mi-e frica…vreau in brate!” – situatie tipica marca Alex. E nevoie de intelegere, rabdare, imaginatie, muschi, spate fara dureri, adica resurse de care nu dispun mereu.

Aerul e proaspat, parca prea curat pentru Bucuresti. Cativa jucatori de golf se chinuie sa scoata o minge dintr-un tufis de langa masina. Ii spun: “Uite, tati, domnii joaca golf!” Si mi se raspunde “Eu nu vreau la tenis!”
“Hai ca o sa te distrezi, dai si tu cum poti in minge. Eu pe toate le dadeam peste gard. Cand eram mic jucam langa un cimitir si era o placere sa te duci dupa mingi, dar aici, uite ce frumos e!” (discutie desfasurata cu copilul in brate).

Credeti ca nu l-am intrebat inainte daca vrea la tenis, ca nu i-am povestit ca o sa mai fie vreo 2 copii de varsta lui, ca va fi un antrenor care stie sa se poarte cu copiii, ca nici mie nu mi-a fost usor la inceput, dar asa am invatat sa dau mingile in teren? Chiar imi raspunsese cu o seara inainte la repetatele intrebari: “De cate ori sa-ti mai spun ca nu vreau? N-ai urechi?”

Pe teren ne asteapta antrenorii (formatul este de 2 copii la cate unul din cei 2 antrenori) si managerul programului Tennis Hero, trei tineri foarte ok si obisnuiti cu cei mici, despre care am aflat de la Raluca. Facem cunostinta, iar Alex este invitat, alaturi de ceilalti copii, sa faca o tura de teren. Coloana pleaca cu antrenorul in frunte, dar Alex refuza sa alerge. Insistente, explicatii, rugaminti fierbinti, fara rezultat. Il iau de mana si dam impreuna o tura de teren.

Sa vezi show de acum inainte (ma gandesc)… Dar copilul intra in joc si urmeaza indicatiile antrenorului: plimba mingea pe racheta, o da de-a dura printre jaloane, alearga (!) impreuna cu ceilalti copii, iar eu imi permit luxul de a-i face poze.

Vine si momentul mult asteptat al incercarilor de a lovi mingile cu racheta cu scopul de a ajunge peste fileu, eventual, dupa posibilitati. Si sa vezi surpriza – pustiul care nu mai pusese vreodata mana pe racheta – loveste puternic, aproape perfect si mai da si mingile peste fileu, in uralele audientei. Pe urma vine reverul – mai dificil, dar pana la urma reuseste.

Ora se termina, ne luam ramas bun de la antrenori si ii cer copilului feedback. “Ti-a placut? Mai vrei sa vii? Nu ma pune sa dau banii degeaba si pe urma sa ma rog de tine saptamanal cum mi-ai facut cu inotul.” Cica “Da, mai vreau!”

Suntem dupa vreo 6-7 sedinte, nu mi s-a plans pana acum, nu am intampinat rezistenta, doar ca fac in continuare drumul de la parcare la teren cu Alex in brate, dam impreuna doua ture de teren, particip la incalzire, ca altfel se rupe filmul. Antrenorii au remarcat ca loveste cu putere (eu stiam…) si l-au pus la serve. Ne-a surprins placut si aici.

Cu sustinerea necesara, reuseste sa treaca peste barajul emotional de la inceput si sa joace foarte bine. Uneori, ne ajuta si mami prin telefon, daca e cazul. Se pricepe mai bine decat mine, dar si eu compensez cu participarea activa la lectia de tenis.

Credem ca ne cunoastem bine copiii, atat din experientele traite cu ei, cat si prin prisma copilariei (a paradigmelor) noastre. Nu inceteaza sa ne surprinda. Am vazut si am auzit de cazuri de parinti care au insistat o ora intreaga pe langa copilul care plangea in hohote sau de altii care au renuntat la prima ezitare a celui mic. Mai multa rabdare, mai multa empatie si cat mai multa joaca vor reusi, poate nu de fiecare data, sa il motiveze mai mult pe cel mic, sa il faca sa realizeze ca aproape orice este posibil daca faci eforturi, dar sa le faci cu placere.

“Cel mai mult imi place sa lovesc mingea tare, sa ajunga pana la Luna! Inca nu pot, dar cand voi fi mare voi putea?” – Alex

Sa stiti ca, daca vreti sa vedeti daca puiului vostru ii place tenisul, puteti sa va inscrieti la o lectie demonstrativa aici.

Citeste si: 9 beneficii ale mersului pe bicicleta pentru copii