Ne mai vindecăm de nesimțire vreodată? Am scris nepăsare prima dată, dar mi-am dat seama că era un cuvânt prea elegant.
Săptămâna asta, deși am stat mai puțin în online pentru că sunt singură cu picii mei, nu a existat zi în care să nu citesc măcar un articol despre întâmplări cu și despre nesimțire sau să nu văd cu ochii mei cât de mulți oameni aleg să ignore tot ce au învățat în cei 7 ani de acasă (da, vreau să cred că cineva, cândva i-a învățat despre bunul simț).
Am citit despre doamne nevăzătoare trimise de la un ghișeu la altul și apoi la automat ca să își rezolve problema, despre femei gravide apostrofate la case de marcat, despre oameni care nu doar că nu cedează locul unor copii mici care nu mai pot de oboseală dar îi și bălăcăresc zdravăn pe părinți, despre oameni care îți pun tot felul de apelative doar pentru că al tău copil plânge și îi deranjează, despre persoane inconștiente care aruncă țigara doar pe jumătate fumată (dar încă aprinsă) pe hainele trecătorilor direct de la etaj sau despre oameni care pipăie cu mâinile murdare chiflele din supermarket-uri și apoi le lasă acolo.
Aseară mi-a pus capac o întâmplare de la metrou. Alex era curios să vadă ce fac la pilates și își dorea să mai petrecem timp fără Sara împreună așa că l-am luat cu mine. Înainte de ultima stație îmi face semn să mă aplec ca să îmi spună ceva. Mi-a arătat o doamnă foarte însărcinată care stătea în picioare, sprijinită de ușă.
– Mami, de ce nu se ridică nimeni ca să poată sta jos doamna aia?
Am tras aer în piept încercând să găsesc un răspuns diplomat, mai ales pentru că am surprins câțiva călători uitându-se la ea și atât. Nu s-a ridicat nimeni. Bine, mulți nu și-au scos ochii din telefoane, dar asta e altă poveste.
Am obosit să îi dau lui Alex explicații elegante și să le caut scuze oamenilor care se cred mai presus decât orice și oricine, atotștiutorilor, nepăsătorilor, aruncătorilor de gunoaie pe jos, agresorilor și ”bătuștiicinesunteu”-ilor.
I-am spus că oamenii nu au fost atenți, că se mai întâmplă, dar că, indiferent de ce vede în jur sau cu cine e, el să se ridice mereu și să cedeze locul când va vedea femei însărcinate, persoane în vârstă sau oameni cu copii mici. I-am povestit de toate situațiile în care, gravidă fiind și cu contracții, am stat în picioare în metrou. Și i-am spus că el are o putere fantastică – aceea de a da exemplu – și să se folosească de ea.
Mă întreb totuși dacă noi ca popor ne vom mai face bine vreodată. Și îmi dau seama că sunt slabe șanse ca eu să mai prind vremuri mai bune. Pentru că tot ce am scris eu mai sus sunt doar câteva picături într-un ocean de nesimțire, de nepăsare, de agresivitate verbală (și nu numai). Vreau să cred că puterea exemplului meu va fi suficient pentru ca ai mei copii să poată înota împotriva curentului în apele acestui ocean.
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
19 Comments
Puterea exemplului tau va fi suficienta pentru ei! Nu esti singura care crede asta, nu esti singura care isi creste copiii asa. Vor fi mai multi, dar totusi putini. Nu cred ca ne vom vindeca de nesimtire ca si societate, dar cred ca putem creste niste copii care in micro universul lor sa nu fie asa, care sa isi caute prieteni la fel ca ei si care pot face o schimbare in jurul lor, oricat de mica.
Suntem mai multi impotriva curentului, poate formam un curent al nostru!
Îmi doresc mult ca ai noștri copii să le poată face față celor care știu mai bine… Și da, trăiesc cu speranța că își vor face prieteni cu care vor împărtăși aceleași valori, că vor face bine și că le va fi bine.
Eu tot incerc sa vad doar jumatatile pline, doar oamenii buni, dar cand ma lovesc de jumatatile goale, de oamenii Ceilalti, ma apuca depresia instant. E greu cu vindecarea asta si, culmea, nici macar in lumea viitoare a copiilor nostri nu cred ca va fi asa de roz cum ne dorim. 🙂
Mă declar mulțumită și cu un roz murdar. 🙂
Nici eu nu cred ca ne vom vindeca vreodata de nesimtire, dar exista o posibilitate mare ca cei mici sa invete din ceea ce-i invatam si sa aplice pe viitor.
Aşa sper să se întâmple! 🙂
Trist.. Si eu vad des tineri care stau pe locurile rezervate in tramvai si nu se ridica atunci cand apare vreun batran…
Asta cu tramvaiul, metroul si locul e nimic. Eu am avut niste experiente mai neplacute la Book Fest, unde se inghesuia lumea la cărți, și dădeau din coate la propriu, să intre în standuri, fără să se uite că pot să lovească pe cineva, cum ar fi o gravidă cu burtă mare. Și acolo aveam pretenția că sunt oameni mai “cultivați”, care au venit însetați de cultură și frumos.
Tot la capitolul nesimțire, mai sunt exemplele din trafic, de la lăsat mașina pe avarii în mijlocul drumului pentru 3 minute, care niciodata nu sunt doar 3, și până la tăiat fața chiar dacă ai prioritate, însoțit de o înjurătură frumoasă.
Exemple de “aşa nu” sunt multe. Prea multe…
Mda…din pacate cam asta traim. Si ar mai fi exemple, dar nu are sens …nu le va citi cineva care sa invete ceva.
Eu sunt foarte sinceră când mă întreabă nişte chestii din astea şi uneori îi răspund că oamenii sunt nesimţiţi, prost crescuţi sau bădărani. Nu mă feresc de cuvinte pentru că asta e realitatea. Fii-mea are o problemă cu aruncatul gunoaielor, de exemplu, şi nu pricepe cum pot oamenii să arunce pur şi simplu gunoaie pe jos.
De făcut bine n-o să ne facem prea curând, îţi garantez. Şi o să-ţi dau şi un exemplu: am fost la spectacolul Frozen de la Sala Palatului şi pe durata întregului spectacol nişte copii de la balcon au aruncat cu biscuiţi în oamenii de jos. Eu nu-mi pot închipui cum de timp de aproape 90 de minute părinţii nu au remarcat acest comportament să le spună să înceteze. Şi copii ăştia vor creşte mari şi vor fi următoarea generaţie de berbeci în trafic, tupeişti în metrou sau autobuz şi aruncători de gunoaie pe stradă.
Ce fază aiurea… Alex m-a întrebat ieri “pot să îți zic cum erau oamenii ăia din metrou?”. Şi mi-a zis că au fost nişte nebuni. Am răspuns cum mi-a venit atunci pe moment şi eram relativ zen. 🙂
Am patit-o cand m-am dus sa ma tund si eu. Am luat-o si pe fi-mea cu mine, ca na..cu cine sa o las acasa. Era la taica-su in brate si zornaia o jucarie ca sa stea ocupata cat de cat. Si o “domnisoara” a zis tare si raspicat dandu-si ochii peste cap ca ea daca ar avea copii i-ar arunca pe geam. Am stat si eu 30 de ani fara sa am copil, da asa reactii nu am avut.
Mda… Am mai auzit-o şi eu pe asta. Unii oameni am senzația că se cred mai grozavi când fac afirmații agresive.
Eu merg pe principiul ca mic cu mic se face mare si speranta nu moare niciodata. Asa ca puterea exemplului tau pentru Alex si al altor mamici care gandesc ca si tine pentru copiii lor va schimba lumea in vreo cateva generatii, cred eu.
Aşa sper şi eu, Ioana! 😀
Tocmai din acest motiv eu unul sunt pentru folosirea unui limbaj necenzurat cu cei mici. De ce nu se ridica nimeni? Pentru ca cei din jur care stau pe scaune sunt niste nesimtiti. Punct. Clar. La obiect. Cu cat vom continua sa ascundem rahatul sub pres cu atat numarul celor nesimtiti se va mari si copiii nostri vor lasa capul in jos amagiti cu toleranta.
Pfff, în 9 luni de sarcină (să zicem, de fapt, 4 luni, că de abia de pe la vreo 5 luni era vizibilă burta la mine), doar 5 persoane s-au ridicat să-mi ofere locul la metrou (dintre care o femeie). În tramvai sau ratb, nimeni-nimeni. Am stat de vreo 2 ori la coadă la poștă de mi-a venit rău. La cumpărături, de asemenea, cred că doar de vreo 2-3 ori mi-a zis lumea să merg în față. Acum cu bebe după mine, nu sunt mai breze lucrurile. Soțul zice că e și vina mea, că trebuia să cer locul sau să cer să mă bag în față sau, acum, să cer ajutor cu căruciorul. Posibil, dar parcă mi-e mie rușine să fac asta. E ca și cum nici prea mult bun simț nu e bun 🙁
Of, știu ce zici! Și mie îmi era aiurea să le spun oamenilor. Are și soțul tău dreptate însă. 🙂