Alex avea aproape 2 ani când l-am dus pentru prima oară la mare. A fost cea mai obositoare și stresantă vacanță pentru noi. Pe de o parte pentru că era foarte cald (deși era iunie), iar pe de alta că Alex voia doar în brațe și în cameră și nu ne-am odihnit cum ne-am fi dorit.
Îmi aduc aminte că pusese curios piciorul pe nisip, care era în mod evident…fierbinte. A fost primul și ultimul pas pe nisipul uscat. Apoi am ajuns lângă mare, unde valurile abia ne atingeau. Cu chiu cu vai a pus picioarele jos. A venit un val mic și amărât dar care îi lua nisipul de sub picioare. S-a terminat repede și cu marea. Piscina nu era pe placul lui nici ea.
Mă uitam la ceilalți copii: unii erau ca Alex, iar pe alții nu era chip să îi scoți din apă. Da, ne-am frustrat inutil comparându-l cu ceilalți, dar îmi doream să îl văd bălăcindu-se.
După vacanță am citit ceva în cartea unui cercetător în neuroștiință, John Medina, despre care v-am mai povestit aici. Ceva atât de logic și de simplu că nu îmi venea să cred că nu mă gândisem la asta până atunci!
Interesat de supraviețuire
Ca și mine pe atunci, mulți părinți trăiesc cu convingerea că creierul unui copil e interesat de învățare, ceea ce nu e tocmai adevărat. Oamenii au două instincte primare: cel de supraviețuire și cel de reproducere. Creierul e interesat să supraviețuiască și fiecare abilitate din tolba noastră de unelte intelectuale a fost gândită pentru a ne feri de dispariție, acesta fiind și motivul principal pentru care învățăm.
Noi nu supraviețuim ca să putem învăța. Învățăm ca să putem supraviețui. (John Medina)
Ce înseamnă asta pentru noi, părinții? Că dacă vrem copii care să învețe, trebuie musai să le creăm un mediu de siguranță. Când nevoile de siguranță ale creierului sunt satisfăcute, copiii vor îndrăzni și vor putea excela.
Nevoia de siguranță a creierului. Cum de nu mă gândisem la asta? Sau poate o făceam inconștient pentru că nicio clipă nu l-am forțat, nu l-am obligat, nu am insistat dacă el nu își dorea să facă un lucru. Dezamăgirea că el nu intra în apă era la mine. Alex era perfect mulțumit să se joace pe uscat la umbră, lângă piscină.
Rezultatul răbdării
Copiii fac lucruri atunci când se simt pregătiți să le facă. Unii vor fi pregătiți mai devreme decât alții. Atâta timp cât marea, înotul, socializarea, o mâncare nouă, etc. sunt percepute ca niște amenințări, creierul trage semnalul de alarmă care se traduce apoi în plâns, refuz, cerut în brațe și cerut de ajutor în general. Ceea ce putem noi să facem este să îi apreciem pentru miile de lucruri pe care le fac deja, să îi înțelegem, să le arătăm că vor fi în siguranță, să le arătăm cum se face, să le dăm exemplu și să îi încurajăm fără să insistăm.
În vara asta Alex s-a bălăcit mult și bine cu noi în piscină, ba chiar a intrat singur până pe a doua treaptă (de la a treia încolo era iar amenințare pentru el). Iar cireașa de pe tort s-a arătat în weekend-ul ce tocmai a trecut, sub forma unei mări liniștite și clare și a unui băiețel de 4 ani care se bălăcea în voie în apele calde de parcă ar fi fost prieteni de o viață.
Citește și:
Comportamentul ”urât” al copilului e un strigăt de ajutor. Să-l ascultăm!
Pentru a fi la curent cu noile articole va invit sa dati un like paginii de Facebook a blog-ului sau sa va abonati la newsletter.
You might also like
2 Comments
[…] Copiii fac lucruri atunci cand se simt pregatiti […]
Oooo, da, subscriu la fiecare vorba!!! Copilul meu si-a petrecut primii trei ani din viata socializand (sau mai bine zis, ba) la mine-n brate. Aveam impresia ca nu o sa se termine niciodata treaba asta si presiunea celor din jur mi-au facut viata si mai grea – Stii – Vaaai, dar e mare si asa de mamos! Bla bla.
Prima data cand s-a dus de unul singur la o gasca de copii si a inceput sa se joace cu ei m-am blocat. Nu-mi venea sa cred. Inca nu-mi vine. Si o spun tuturor, toate se intampla atunci cand le vine timpul! Nu-i nevoie de graba si stres! 🙂