Relatia mea cu limba engleza a inceput oficial pe cand aveam 6 sau 7 ani. Am avut noroc de o profesoara, doamna Ciucure, care iubea engleza, dar si meseria de dascal si am lucrat multi ani cu ea, in particular. Pana si in ziua de azi am amintiri foarte clare despre cum era la ora.

Pe vremea cand eram eu copil nu exista presiunea de azi sa inveti cat mai repede limbile straine, in special engleza. Din Oradea fiind, prima limba straina pe care am invatat-o de foarte mica a fost limba maghiara si la cat de complicata e, ma bucur ca am avut ocazia sa o invat atunci. Engleza insa…o auzeam cateodata prin casa caci bunicul – pasionat de muzica – avea sute de viniluri acasa, de la Queen la Beatles.

Cu toate ca nu am inceput sa vorbesc engleza la varste fragede, nu imi amintesc sa fi depus eforturi prea mari pentru a o deprinde. Azi insa lucrurile stau foarte diferit. Cred ca prea multi dintre copii traiesc sub presiunea de a invata cat mai multe, cat mai devreme, cat mai bine.

Cand eram insarcinata cu Alex aveam tot felul de planuri despre cum il vom creste, despre cate va invata, de la sport la limbi straine. Acum, cand ma gandesc la toate socotelile de atunci ma pufneste rasul.

Sigur, exista studii care demonstreaza clar ca la varste fragede copiii invata limbile straine mai usor. La ineput creierele lor nici nu fac diferenta intre ele – sunt pregatite sa absoarba orice.

Dar in cei 4 ani si ceva de cand sunt mama Alex mi-a aratat ca dorinta mea nu e neaparat sa fie si dorinta lui si ca cei mici, in general, vor face lucrurile atunci cand sunt pregatiti sa le faca – de la mers, la vorbit, la inot si pana la invatat limbi straine.

Vorbesc engleza fluent si mi-ar fi fost foarte usor sa ii vorbesc in limba lui Shakespeare. Dar cumva nu mi s-a parut natural si nici atat de important.

Am incercat in repetate randuri sa il expun prin joc si muzica la engleza. La un moment dat l-am inscris si la optionalul de limba germana…sa fie!

Alex insa se pare ca avea planurile sale. De multe ori refuza sa coopereze, iar in situatiile in care accepta sa numim animale, emotii, obiecte, sa cantam, sa numaram, sa isi spuna varsta si numele minunea dura cel mult cateva zile. Asa ca am lasat-o mai usor cu eforturile constiente de a-l invata. Singurul lucru care i se parea interesant era pluralul substantivelor. Putea sa repete dupa mine si cate o jumatate de ora: book-books, car-cars…ba m-a si corectat la un moment dat cand am spus ca are bluza cu Minions: “Mami, cati Minioni vezi tu pe bluza mea? E unul, deci trebuia sa spui Minion, fara “s”!”

Acum cateva saptamani a inceput sa dea semne ca engleza a devenit mai interesanta pentru el.

• M-a rugat sa ii las desenele in engleza. M-am conformat fara tam-tam, ca si cand ar fi fost ceva obisnuit.
• Odata cu inceperea grupei mijlocii a inceput si optionalul de engleza cu o profesoara care pare sa stie exact cum sa ii atraga.
• Intr-o seara, in timp ce se juca in sufragerie, il aud cantand obsesiv “Head, shoulders, knees and toes”. Chiar si in zilele astea, cand isi aduce aminte de el e tot pe repeat.
• Cand gatim, ma intreaba cum se numesc ingredientele in engleza.
• Aseara cand ne pregateam sa strangem un puzzle gandit special ca cei mici sa invete cuvinte noi mi-a cerut ca inainte sa le punem in cutie sa “facem niste engleza”. Si am facut.

Concluzia mea? Daca un copil accepta de mic sa intre in jocul de-a engleza, de placere, e minunat si trebuie profitat. Pe de alta parte, daca incercarile nu sunt intampinate cu entuziasm si deschidere si parintele ajunge sa fie frustrat din cauza asta, cred ca cel mai sanatos e sa luam o pauza.

Unii vor indragi limba engleza de mici, altii poate abia la scoala, altii poate niciodata – si e ok sa fie asa. 😉