Castanul bătrân din curte era primul lucru pe care îl vedeam în fiecare dimineață când ajungeam la grădiniță. Una dintre amintirile mele cele mai vii este când mă jucam la umbra lui, într-un loc de unde vedeam perfect poarta şi îi puteam observa imediat pe bunici sau bonă când veneau după mine. Era, atât cât îmi aduc aminte după mai bine de 30 de ani, momentul meu preferat. Parcă simt și acum bucuria de a-i revedea…

Pot spune că sunt un om norocos  pentru că am retrăit sentimentul în fiecare zi când îl luam pe Alex de la grădiniță și în fiecare zi când o iau pe Sara. În momentul când privirile noastre se întâlnesc, colțurile gurilor se ridică la doar o fracțiune de secundă după și la încă una brațele se deschid și picioarele ne poartă una spre cealaltă. Și atât cât durează îmbrățișarea parcă suntem doar noi două și grijile se fac praf. La fel de norocoși îi văd și pe ceilalți părinți și pe ai lor copii – și mai mici, dar și mai mari – pentru care revederea e cu la fel de multă bucurie.

Mă gândesc uneori cu câtă generozitate cuprind vestiarele grădinițelor și entuziasmul de după-amiază, dar și tristețea despărțirii de dimineață, cuprind și râsul și lacrimile, țipetele și șoaptele, luptele și cooperarea, răbdarea și exasperarea, glumele, promisiunile și declarațiile. Dintre toate astea din urmă două sunt cuvintele pe care nu mă mai satur să le aud. Două cuvinte pe care generația mea le-a auzit puțin și foarte puțin în copilărie (și poate și la vârste de om mare). Două cuvinte care și-au croit drum de la inimile noastre spre ale lor și invers: Te iubesc!

Citește și:

Momentul meu preferat din zi

De ce are nevoie copilul după 8 ore departe de casă

În loc de ”Cum a fost la grădiniță?”
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.