Ați spus vreodată asta? Eu da. De multe ori. Iar alteori, deși nu am rostit cuvintele, de gândit tot am gândit-o.
Serios acum, suntem nişte ciudați. Voi v-ați simțit măcar o dată mai bine după ce ați invidiat pe cineva? Mai fericiți? Mai plini de viață? O să fac o presupunere aici şi o să zic că cel mai probabil nu. Ba dimpotrivă, dacă experiențele voastre seamănă cu ale mele, după fiecare rundă de invidie v-aţi simțit descurajați, inferiori şi nedreptățiți. Şi atunci de ce facem asta mereu? De ce ne tot uităm în curtea vecinului dacă ştim că nu ne face bine?
De ce ne măsurăm valoarea mereu prin comparație cu alții? De ce vrem mereu ceea ce nu avem şi altul are? Ceea ce nu reuşim şi alții fac cu brio?
Nu vorbesc despre a-i admira pe oamenii care ne inspiră și ne fac să vrem să devenim mai buni. Eu mă refer la invidia pură și la comparațiile cu oricine pare să aibă o perioadă mai strălucită decât noi la un moment dat. Și după ce că suntem ciudați și ne tot comparăm cu alții, mai suntem și fraieri pentru că nu invidiem omul cu tot bagajul și istoria pe care le are în spate. Nu, noi ne uităm numai la chestiile faine și de suprafață. Sunt convinsă că dacă ne-am gândi că omul respectiv are problemele lui, necazurile și tristețile lui, dacă i-am vedea viața pe de-a-ntregul ne-ar mai trece pofta de invidiat.
Un bagaj avem cu toții, umplut cu pietroaie puse acolo după experiențele noastre și după interațiunile cu lumea. Unii avem nevoie de confirmări din exterior, alții avem sechele cu comparațiile cu ceilalți încă din copilărie, unii avem stima de sine şubredă, alții avem mult prea puțină încredere în noi.
Cu toate astea, avem și o mulțime de motive de bucurie, lucruri pentru care să fim recunoscători și atâtea ”lucruri” care sunt doar ale noastre. Dacă le-am lăsa să își facă loc în gândurile noastre în fiecare zi ce bine ar fi!
Tu ești super!
De ce nu ne bucurăm de faptul că suntem unici? Pe bune, nu există nimeni mai unic pe lumea asta decât fiecare dintre noi. Suntem rari, ediții limitate cum s-ar zice. Cu toate astea noi vrem mereu ce vedem la alții.
Când ți-ai făcut ultima dată timp să scrii pe o foaie toate lucrurile faine și de admirat la tine? Abilități, talente, trăsături de personalitate, ce știi să faci, în ce pui pasiune – pune-le pe o listă la care să revii din când în când atunci când simți că îți dă târcoale cheful de a-i invidia pe alții. Ești în pană de idei și nu știi ce e de admirat la tine? Întreabă lumea dragă din jurul tău. Sunt sigură că nu vor duce lipsă de inspirație.
Fă-ți timp pentru tine. Ia o pauză de bine. Și nu uita că ești super! 🙂
Citiți și articolele anterioare din seria Pauza de bine aici.
Sursa foto: Shutterstock
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
4 Comments
Sincer, de multa vreme nu mai invidiez pe nimeni. Nu mai stiu cand am inceput. Stiu ca la un moment dat mi-am propus sa nu mai judec pe nimeni deoarece nu este etic, apoi este pierdere de timp si nu ajuta . Fiecare are problemele si motivele lui pentru a face ceea ce face. Asta nu inseamna ca nu fac greseli, important este sa inveti din ele. Incerc sa ma bucur pentru bucuria unui om, nu sa il invidiez pentru bucuria care o are. Sa ma bucur odata cu el si castig si eu buna dispozitie.
In schimb am o vecina care , din pacate, nu cred ca mai stie ce este bucuria. De multe ori incearca sa ma invenineze cu nefericirea ei, creata pe niste motive banale si fara rost. Iar eu ma amuz de expresia ei faciala cand eu ii dau o replica prin care evit conflictul sau nu ii sustin cauza. Se uita la mine de parca sunt cazuta din luna/ sunt idioata sau mai stiu eu ce. Expresia ei este de genul ” soc si groaza “, exagerez un pic dar nu prea mult.
Din pacate sunt multi oameni care au incetat sa se mai bucure. De orice. De asta sunt rai, tristi si invidiosi. Dar mai exista speranta, cred in asta pentru binele copiilor nostri.
[…] Cartea asta mi-nu-na-tă este musai de avut într-o casă unde mai apare un copilaș sau în mediile unde este concurență și dorință de identificare cu alții. De fapt, cartea nu este numai pentru copii, asta nu are vârstă, pentru că nu-i așa, adulți fiind, tot mai aruncăm o privire în jurul nostru la cum sunt alții și parcă-parcă ne-ar plăcea câteodată să fim în papucii lor. Apropo de asta, un articol excelent a fost scris de Cristina Oțel pe acest subiect: Ce n-aș da să fiu în locul tău! […]
Cred ca si dezvoltarea social media contribuie foarte mult la accentuarea acestor ganduri. Atunci cand oamenii scot in fata doar lucrurile perfecte din viata lor, poti cadea usor in capcana de a te simti inferior si de a avea impresia ca viata lor e mult mai faina decat a ta. Adevarul insa, asa cum ai scris in articol este ca suntem unici si ar trebui sa ne amintim mai des de lucrul asta 🙂
Da! Comparăm mai mereu starea noastră interioară cu ce se vede la alții în exterior.