A venit vremea pentru un nou episod al podcast-ului Pauza de Bine! De data asta, pentru că ziua lui Alex e right around the corner vă povestesc despre cum m-a schimbat pe mine experiența de a fi părinte.
Aveți mai jos versiunea audio, iar dacă preferați să citiți, găsiți și transcrierea podcast-ului.
Versiunea Soundcloud:
Versiunea Youtube:
Salut!
Pentru că tot vorbim azi despre părințeală recunosc că lansarea acestui epidod al podcast-ului a fost mai ceva decât un travaliu. 🙂 Ba nu era inspirație din aia bună, ba eram plecată, ba aveam workshop-uri și alte evenimente, ba nu era mâna mea dreaptă în ale podcast-ului disponibilă. Cel mai mare impediment pentru mine rămâne însă faptul că, fiind vacanță, am doi copii atomici acasă, adică la biroul meu cum ar veni.
Și totuși, dacă trec peste toate lamentările astea, cred că nu e deloc întâmplător că episodul 3 apare în săptămâna în care Alex împlinește 8 ani așa că i-l dedic micului meu cu gropițe în obraji, care mai are vreo 35-40 de centimetri să mă ajungă la înălțime. Mă întreb uneori până când o să se mai poată cuibări în brațele mele și recunosc că mi-e groază de momentul ăla. E fără doar și poate o persoană separată de mine, cu drumul lui în față, dar eu nu sunt pregătită pentru adolescență și tot ce înseamnă desprinderea asta. Bine că mai am un pic de timp.
Mă gândesc des la cât de mult s-a schimbat viața noastră de când am devenit părinți acum 8 ani. Uneori e ca un vis cum nu se poate mai frumos, alteori seamănă mai mult cu un coșmar din ăla de te trezește din cel mai adânc somn și sunt profund recunoscătoare pentru tot ce am învățat în perioada asta, despre părințeală, despre copii, despre Alex și Sara și mai ales despre mine. După aproape 2 ani în care am lucrat mult și intenționat la mine încă mă mai (re)descopăr, încă mai dezvăț ca să învăț din nou și mai e cale lungă până departe, cum se spune. De fapt, cred că atunci când începi să trăiești conștient și vezi câte poți afla nu te mai întorci niciodată la the old way of living.
Azi te invit să sărbătorești cu mine 8 ani de când sunt mamă și să îți iei un pic de timp să te gândești la cum arată până acum călătoria asta pentru tine sau la cum ai vrea să arate.
Îmi place să cred că am devenit mai înțeleaptă în ultimii ani și că devin tot mai bună la a fi propriul meu observator, așa că îți zic care sunt câteva din concluziile la care am ajuns în timpul ăsta, poate îți vor fi de folos.
- O spun deja de ani de zile: parenting-ul e despre părinți, nu despre copii. Înainte să devin mamă credeam că povestea cu rănile de vindecat e pentru alții. Pur și simplu nu eram pregătită să mă uit cu adevărat la mine și să văd realitatea. Când s-a născut Alex m-am consumat atât de mult cu tot felul de lucruri care țineau de a-l crește, aveam atât de multă frică în sistem, dar am lăsat-o să mă împingă înainte. Și-am obosit. Atât am putut atunci și e OK. Am greșit de multe ori, acum văd asta clar și deși m-am iertat pentru multe dintre ele, mai am de lucrat. E OK și asta. E un proces și aleg să am încredere în el. Când s-a născut Sara, eram eu la un alt nivel de înțelepciune și în plus aveam și experiență – asta a simplificat puțin lucrurile. Și, pentru că nu mă mai speria ideea de a fi responsabilă pentru un nou născut, am reușit să văd ușa care să mă ducă spre mine, să apăs pe clanță, să o deschid și să trec pragul. Copiii ne sunt oglinzi fidele și am învățat să accept că de cele mai multe ori comportamentele lor reflectă haosul și dezordinea din mine. Să înțelegi că e treaba ta să lucrezi cu tine – singur, citind, mergând la cursuri (după care și faci ceva diferit), cu un terapeut, cu un coach, cu cineva care te poate asculta pur și simplu – îți dă putere și o senzație de libertate. Asta e partea faină. Partea nu neapărat mai puțin faină, dar cu siguranță mai puțin comodă e că îți dai seama că doar tu ești responsabil pentru felul în care interpretezi ceea ce ți se întâmplă, pentru felul în care gândești și în care acționezi.
- Blândețea e ceva ce e musai să dezvoltăm, inclusiv față de noi înșine. Cum spuneam și mai devreme, am greșit mult în rolul de mamă până acum din cauza unor frici, convingeri, povești împrumutate de pe la alții cu care m-am intersectat în viață și sunt perfect conștientă că voi mai greși. Dacă și tu ești cam pe aici, zic așa: cu cât mai repede acceptăm ideea asta, că vom mai greși, că nu suntem perfecți pentru că așa ceva nu există, cu atât mai bine. Asta nu înseamnă să te resemnezi că ăsta ești și atâta poți, ci să cauți să crești, să devii mai conștient, să vezi lucrurile tot mai des prin lentila iubirii și tot mai rar prin lentila fricii.
- Care sunt valorile tale și ale partenerului/partenerei tale când vine vorba de cum vreți să vă creșteți copiii? Ați avut vreodată conversația asta? Să te așezi și să identifici un top 3 al valorilor de parenting mi se pare foarte important. Pe de o parte, vă aduce la un numitor comun pentru că veți avea mereu busola asta la îndemână. Pe de altă parte, pe măsură ce copiii cresc, se schimbă metodele de parenting, dar dacă ai în vedere valorile despre care vorbesc, mi se pare mult mai simplu să te adaptezi noilor etape de dezvoltare a copilului, noilor forme pe care relația ta cu el le va lua și să alegi metodele care te țin cât mai aproape de ce ați stabilit că e important.
- Copilul nu este o extensie a părintelui și nici o posesie a acestuia, în sensul că nu facem cu el ce vrem. Cred că rolul nostru ca părinți e să îi acceptăm așa cum sunt – pe bune, nu doar declarativ și pentru asta e nevoie să ne acceptăm pe noi mai întâi, să îi ghidăm prin viață, să le dăm informațiile, reperele și instrumentele cu ajutorul cărora ei să navigheze în așa fel încât să trăiască într-un mod care îi împlinește. E OK dacă copilului tău îi plac chestii care ție nu îți plac și invers, e OK dacă nu e de acord cu tine chiar dacă te enervează chestia asta, e OK să își dorească altceva decât îți dorești tu.
- Copilul nu trebuie să reușească acolo unde părintele a eșuat. Și o să mai zic asta încă o dată: copilul nu trebuie să reușească acolo unde părintele a eșuat. Împlinirea noastră nu e treaba lor în niciun fel și mi se pare tare nedrept să punem o astfel de greutate pe umerii lor. End of story.
Ce mai vreau eu să zic neapărat azi este că părinții noștri ne-au crescut cum au putut ei mai bine la nivelul de conștiință pe care îl aveau când noi eram copii. Să dăm vina pe ei e absolut inutil. Ce contează cu adevărat aici este what’s the best WE can do cu nivelul nostru de conștiință, mai ridicat.
Programele care rulează pe pilot automat în mintea noastră sunt instalate în subconștient și ce vrem noi să facem, adică să instalăm alte programe noi, va folosi mintea conștientă, mult mai înceată și mai puțin puternică decât subconștientul. De asta eu cred în pași mici, dar constanți când vine vorba de noi comportamente pe care să le transformăm în obiceiuri. Pași atât de mici la început încât să fie imposibil să nu îi poți face.
Putem să ne oferim nouă înșine tot ce nu am primit ca și copii. E un proces lung și anevoios, care cere angajament și răbdare. Nu există scurtături, dar aduce vindecare, iertare și libertatea de a fi cine ne-am născut să fim.
Mai sunt foarte multe de spus despre parenting-ul conștient, așa cum îl înțeleg eu cel puțin. Am scris mult despre asta și voi mai scrie, am creat un grup de Facebook, Părinte conștient, unde vorbim despre cum ne dezvoltăm, cum creștem, cum ne trezim ca să fim părinții de care copiii noștri au nevoie. Și, cu siguranță, vom intra mai în detaliu în subiect și în episoade viitoare ale podcast-ului.
Te las, la final, cu o provocare la care lucrăm și pe grup luna asta și care, deși pare simplă, te va scoate din zona de confort și te va ajuta să înțelegi cum stă treaba cu subconștientul și conștientul. E un exercițiu pe care îl fac de peste 3 luni, curioasă fiind de cum arată și cum se simte în practică un morning routine cum au oamenii pe care îi urmăresc și îi admir. Propuneți să nu te atingi de telefon în prima oră a dimineții. Da, ai voie să pui mâna pe el ca să oprești alarma și apoi gata. Pentru mine a fost absolut life changing și nu exagerez deloc. Am câștigat o oră întreagă de dimineață, timp pe care îl petrec cu și pentru mine înainte să mă uit pe telefon sau în inbox. De cele mai multe ori împart ora în două: o jumătate de oră fac sport, o jumătate de oră citesc cu cafeaua alături. Alteori scriu – journaling-ul m-a ajutat să descâlcesc multe gânduri și tipare sau meditez sau mă așez să lucrez la ceva foarte important pentru mine ca să mă asigur că îi acord atenția necesară.
De ce să încerci exercițiul ăsta? Ca să îți acorzi timp, să fii o prioritate pe agenda zilei, să faci loc pentru ceea ce te energizează și îți face inima să cânte de bucurie, ca să stai cu tine – lucru pe care nu suntem obișuiți să îl facem de teamă că cine știe ce întrebări sau gânduri incomode ar putea ieși la iveală în spațiul ăla.
Dacă accepți provocarea, te aștept să îmi scrii cum e pentru tine și ce observi. Dacă ai întrebări sunt aici. Iar dacă ai alte idei și ritualuri pe care le folosești ca să îți acorzi timp, mi-ar plăcea să le împărtășești cu noi în comentarii.
Podcast Pauza de bine – E03: Când devii părinte te schimbi în feluri pe care nu le bănuiai
That’s all folks! Data viitoare ne auzim cu primul interviu dintr-un lung șir de dialoguri faine de tot, dar încă nu vă zic cu cine. Mulțumesc că ai ascultat episodul de azi până la capăt și, dacă ți-a plăcut, te rog să îl dai mai departe ca să ajungă și la alți oameni cărora le-ar putea folosi.
Să îți fie bine!
Citește și:
Sunt mamă de băiat și îmi place!
Sunt (și) mamă de fată și-mi place!
Momente pe care o mamă nu le uită
Cum e să fii mamă pentru a doua oară
O casă plină de gălăgie e mai sănătoasă decât o casă plină de liniște
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
Leave A Reply