”Minunat de greu”.
”Cu al doilea e mult mai simplu, cu amândoi la un loc e mai greu”.
Astea sunt răspunsurile mele standard când mă întreabă cineva cum e să fii mamă de doi.
Ca să fiu sinceră, amintirea vieții de mamă doar de Alex e tot mai diluată pe zi ce trece. De aproape doi ani mă prezint ca fiind mamă de Alex și Sara și deseori am impresia că așa am fost mereu. Despre amintirile vieții de dinainte să fiu mamă nu mai zic nimic că am senzația că e un fel de realitate preistorică.
Săptămâna trecută, când am distribuit articolul ăsta pe Facebook cu dedicație pentru proaspetele mame, cineva m-a întrebat cum e când ești mamă pentru a doua oară. Iată-mă, deci, spunând povestea mea.
Ce e mai ușor când ești mamă de doi
Am trăit toată sarcina cu Sara cu mult mai mult calm decât am putut aduna în sarcina cu Alex, chiar dacă am avut aceeași problemă cu contracțiile începând din săptămâna 18. Nu am mai făcut pe viteaza, nu am încercat să demonstrez nimic, m-am bucurat de timpul cu Alex cât încă eram mobilă, iar pe final am profitat de timp și de statul în pat ca să citesc. Calmul ăsta a rămas cu mine și după ce s-a născut Sara. Am știut ce vreau și ce nu vreau (că sfaturi am primit multe și de data asta), am crezut în mine, am avut o siguranță care la primul bebe mi-a lipsit.
Ce mi s-a părut mie mai simplu?
- Nașterea – Dacă pe Alex l-am născut după un travaliu rapid și scurt, la Sara a fost și mai și. Glumeam cu soțul că, dacă ar fi să mai facem un copil (ceea ce nu e cazul) ar trebui să mă mut la spital pe ultima sută de metri ca să nu nasc pe drum.
- Manevrarea copilului – Nu am mai fost așa stresată că am în grijă un bebeluș fragil. Valabil și pentru soțul meu.
- Am fost mai relaxată – Nu m-am mai speriat de orice plâns, râgâială, pârț sau suspin.
- Am știut la ce să mă aștept – Trecusem deja o dată prin furia laptelui, dureri, somn cu țârâita, icter, etc.
- Nu am repetat aceleași greșeli ca la Alex – Dar asta nu înseamnă că nu am făcut altele noi. Am mai dat-o în bară, am acceptat, m-am iertat și am mers mai departe.
- Am fost mult mai încrezătoare – Și mai imună la toate sfaturile cu care eram asaltată.
- Nu mi-am mai dorit să treacă zilele mai repede – Am luat fiecare zi cum a venit, m-am bucurat de etapele de dezvoltare ale Sarei fără să îmi zic că abia aștept să (nu mai) facă una sau alta.
- Am devenit mult mai permisivă în ceea ce privește curățenia și mai ales ordinea – Jucăriile mă așteptau pe jos și a doua zi dimineața dacă seara nu aveam chef să le strâng.
Ce e mai greu când ești mamă de doi
De greu n-am scăpat, evident. Exact așa cum spuneam la început, cu al doilea mi se pare mult mai ușor, dar cu amândoi la un loc e altă poveste…de cele mai multe ori.
Cu ce am avut și am de furcă?
- Timpul – Să găsesc timp pentru
odihnăorice. Aici aș putea scrie mult, dar mă rezum la varianta scurtă. Trebuie să ai neapărat timp pentru copilul mai mare, pentru conectare, joacă, programul lui (grădi și alte activități). Ideal e să găsești măcar intervale mici pentru cuplu și pentru tine. Și dacă se poate să nu te afunzi în mizerie și să nu mori de foame, cu atât mai bine. 🙂 - Oboseala – E în strânsă legătură cu timpul. Dacă în rol de mamă de un copil atunci când el dormea puteam să mai fac una sau alta, când Sara dormea trebuia să mă ocup de Alex. Și să fac treabă.
- Plecatul de acasă și organizarea programului – La capitolul ăsta m-am resemnat. Când ne-a revenit cheful de ieșiri și socializare ne-am asumat că noul normal pentru noi e că nu vom ajunge la timp aproape niciodată. Nu avea niciun rost să mă tot scuz pentru că unul copil dormea sau că celălalt făcea vreo criză de plâns când trebuia să plecăm de acasă.
- Gestionarea nevoilor de joacă atât de diferite – Cu asta mă confrunt acum că Sara e mai mare. Amândoi trag de noi și vor atenție, dacă se poate în același timp. Dacă merg cu Alex într-o cameră să ne jucăm ceva, ne trezim cu Sara la ușă în secunda doi. Dacă mă joc cu Sara sunt șanse maxime ca Alex să facă ceva nebunie ca să îmi atragă atenția. Dacă amânoi îl legănăm pe unul în pătură (ca la groapa cu furnici) celălalt strigă că e rândul lui deși tocmai l-am dat. Și exemplele pot continua. Nu îmi dau seama cum e treaba asta cu joaca dacă copiii sunt de vârste mai apropiate. Poate îmi spuneți voi. Diferența între Alex și Sara este de 4 ani și 8 luni.
- Să nu îi spun mereu lui Alex că e mai mare și că trebuie să mai lase de la el – L-am pregătit pe Alex din timp și am avut un start în 4 foarte frumos și armonios. Acum că Sara e foarte mobilă, încăpățânată și cu o voință de fier lucrurile sunt mai complicate. Știu însă că, deși are momente când e mai agitat și clar vrea atenție mai multă, Alex o iubește pe Sara. Ba uneori chiar îi și arată. 🙂
Tot ce am scris mai sus e extras din experiența noastră. Știți și voi, câte bordeie atâtea obiceie. Da, există probabil un numitor comun al tuturor experiențelor noastre, dar contează mult și conjunctura în care se află fiecare familie, diferența de vârstă, dacă există ajutoare (a se citi bunici) în același oraș, etc.
Dacă și voi sunteți părinți de 2 sau mai mulți copii poate ne povestiți în comentarii despre experiențele voastre. Eu chiar sunt curioasă cum se întâmplă lucrurile în alte case. 🙂
Sursa foto titlu: Shutterstock
Citește și:
Cu ochii în lacrimi mi-a spus: ”Vreau să stau numai eu cu tine”
O mamă, doi copii și două experiențe diferite de alăptare
Un an cu Sara, un an de când sunt ammă de doi
De vorbă cu Laura Markham: Suferința fratelui mai mare
Scrisoare către al doilea copil
Nu ești primul meu cooil, dar ești ultimul. Și asta e ceva la fel de special.
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
12 Comments
Buna! Eu am doua fete, 3 ani și 5 luni diferența dintre ele, iar viața cu ele e exact cum ai descris-o in articol. Cea mică are 1 an și 2 luni și e evident ca are nevoie (și parte) de mai multă atenție, iar cea mare e mereu printre picioarele noastre cu texte: pe mine azi nu m-ai ținut in brațe, deși abia am lăsat-o jos, cu mine nu te-ai jucat azi deloc, deși tocmai ce ne-am oprit din joc, mami azi nu mi-ai spus ca ma iubești deși … evident ca primul lucru pe care i-l spun când se trezește și când revine de la gradi e “te iubesc”. Primul copil, oricât am fi discutat cu el, nu e niciodată pregătit sa împartă afecțiunea părinților și timpul lor cu alt copil. Se va adapta, dar de accepta o va face mai greu. Dar e așa cum spui: e minunat, dar greu. Noroc cu bunicii… . Continua sa scrii din suflet, ajuți multe mame. Și poate și tati…
Mulțumesc că mi-ai spus povestea voastră și pentru gândul bun! Da, pentru primul copil apariția unui frate mai mic este o provocare foarte mare indiferent cât de mult îl pregătești înainte.
cam asa e si la noi, chiar daca e o diferenta de 7 ani intre ei iar Horia, cel mic, pare mai intelegator si da semne sa nu faca asa crize ca frate su cand nu obtine ce vrea.
dar e o continua miscare si solicitare din partea lor pentru noi, parintii si mai ales pentru mine.
e o minune cand gasesc o jucarie care sa ii intereseze pe amandoi odata si sa se joace frumos impreuna.
ce ma distreaza pe mine este cand dante isi face teme si horia ia si el un pix si o foaie si zice ca face teme 🙂
Parcă îl și văd! 🙂 Adevărul e că Sara va fi mult mai rezistentă la sâcâielile din partea altora și deja arată că știe să risposteze la nevoie. Are parte de cursuri intensive. :))
Si, cu toate astea, ai timp de blog si arati senzational! Mi-a placut acest articol ❤️
Păi nu sunt eu mama magică, pardon ”gagică”? :))
In cazul meu e mult mai sumbra situatia:). Poate e asa pentru ca e o diferenta mica de varsta (2 ani si cateva luni), sau ca nu avem nici un ajutor (dar stiu ca nu aveti nici voi mame in oras), poate de aceea ca nu stiu eu cum sa ma impart la doi, desi stiu bine teoria. Va spun doar atat, nu am tipat niciodata la Tudor cat a fost singur, am reusit sa ne descurcam chiar bine. Insa de cand sunt 2 am si tipat, nu mai am atata rabdare, ma simt coplesita des. Eh….poate scriu si eu despre asta la mine pe blog, cu mai multe detalii. 🙂
A, si sa nu uit sa spun ca nici acum, dupa 1 an si 4 luni, Tudor nu s-a acomodat cu formula noua. E foarte gelos si e cu totul alt om cand il copleseste gelozia. O iubeste pe Lia, spune asta si e dragastos de multe ori cu ea. Dar si cand e gelos, ne aude toata mahalaua…si asta se intampla in fiecare zi :)).
Story of my life! Te înțeleg perfect!
Fix asa a fost si este si la noi.
Buna. Mie in schimb imi este tare teama cu al doile copil desi diferenta intre ei este de 10 ani, nu ma simt inca pregatita sa ma dau iar peste cap, sa ma impart in 100 de bucati si sa fiu epuizata mereu. Speram sa am fetiță de data asta poate asa as fi fost motivata sa stau acasa cu ea, mi ar fi fost drag. In schimb asociez viata mea cu a altor femei, bunici, vecine care au avut baieti si viata lor nu a fost tocmai usoara. Imi imaginam ca macar la al doilea copil o sa “lucram” de zori incat sa fie foarte dorit, insa dupa ce am scos steriletul nici nu am dat startul sa ne apucam de facut inca un copil asa cu calcule incat sa maresc sansele de a fi fetita …si hop am si ramas gravida din fereala. Sunt maritata de atatia ani si am impresia ca am ramas gravida din greseala…Nu stiu de ce sa ma agăț să accept ideea ca voi mai avea inca un baiat cu teama ca poate nu am sa il iubesc…sau nu o sa am rabdare sa stau cu el..sa il alaptez ca o mama calma si dedicata…
Ești minunată pentru că ai pus asta în cuvinte, Anastasia. Pare că ”nepregătirea” ta are legătură cu faptul că bebe e tot băiețel, cu teama că nu îl vei iubi, că nu vei avea răbdare cu el și cu povestea altor mame cu doi băieți. Pe de o parte, când îți spui că va fi greu cu doi băieți vei avea tendința să vezi greutatea și în alte ”curți”. Pe de altă parte, povestea lor nu e povestea ta, dar pentru asta trebuie să rescrii povestea pe care ți-o spui. Poate nu e deloc întâmplător că acest copil a venit când nu erai ”pregătită” și că e băiețel. Poate aduce o lecție valoroasă pentru tine. Te îmbrățișez!