E ora 22:07. Stau pe bancheta din spate a mașinii și nu am chef să mai zic nimic. Tot ce simt că pot face este să îmi scriu gândurile pe telefon până ajung acasă.
Pentru următoarele zile sunt prinsă într-un program de coaching foare intens. De fapt nu sunt prinsă că eu mi-am dorit să particip. Ieri a fost prima după-amiază de curs și urma să ne uităm la un film la care vom tot face referire pe parcursul certificării.
Între timp, Mircea a plecat cu copiii la cumpărături, așa cum stabilisem. Mai întâi am primit poză cu Alex ațipit în mașină. Am zâmbit și mă gândeam cum o să îl mai culce seara. Mai târziu, am primit poză cu Sara probând o geacă drăguță cu balerine, cu Alex admirând-o în felul lui de frate mai mare și sâcâitor. Am zâmbit iar, de data asta cu dor de ei.
Seara în care am simțit că am părăsit-o a fost azi…
S-au stins luminile și ne-am uitat filmul suedez care ne-a zguduit bine pe toți.
O fi fost și influența filmului, a coloanei sonore impresionante, nu știu. Ce știu este că următoarea poză a fost una cu Sara adormită pe canapea, ținând-o pe Minnie în brațe. În secunda următoare inima mea s-a făcut țăndări și ochii mi s-au umplut de lacrimi. E prima dată când nu sunt cu ea seara când adoarme. Prima.
Atâtă vină și durere nu am mai simțit de când am plecat prima dată în vacanță fără Alex. Parisul mi s-a părut tare plictisitor și șters în prima zi. Bifam obiective turistice cu ochii, dar sufletul și mintea plângeau după el.
Aș fi vrut să îmi plâng toată tristețea acolo dar, tipic pentru mine, nu mi-am dat voie. M-am strâns pe scaun de parcă eram zgribulită și clipeam frenetic ca să alung lacrimile.
În seara asta am simțit că am părăsit-o. Și mă mai așteaptă încă două seri cu școală până târziu…
Scrisoare către al doilea copil
Nu ești primul meu copil, dar ești ultimul. Și asta e ceva la fel de special.
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
6 Comments
Sunt alături de tine cu gânduri bune!
Încă nu am trecut prin acest mare pas de independență (nu știu dacă a ei sau a mea). Mereu fug repede spre casă, să nu treacă ora 8, să adormă fără mine… Când mă vede se bucură, mă ia de mână și mă trage spre pat!
copiii sunt bine. sunt cu tatal lor. eu asta imi spun cand nu ajung langa ei, cand adorm cu soțul.
da ti voie sa iti fie dor, sa simti ca e greu, dar da ti voie sa fii si altceva decat mamă.
cand am fost in toamna in bucuresti si am stat doua zile am sunat acasa (noi nu obisnuim sa ne sunam des, sa ne trimitem poze, sa ne facem dorul mai greu cand suntem care pe unde). eu eram cu toate gandurile si ingrijorarile si acasa ei erau fericiti ca erau cu tati si ca aveau ce sa imi povesteasca . era ca o aventura pentru ei.
hai ca va fi bine. prea multe ganduri in capul nostru ne fac rau, asa imi zice soțul. si cred ca are dreptate.
Prima seară când a adormit fără țiți. A scos sânul din gură, s-a alungit pe burtă, sub brațul meu drept. Nu mai vrei țiți? Și a adormit așa… nemaivrând. Mi s-au umplut ochii de lacrimi și inima mi s-a strâns într-un ghem. Apoi mi-am zis, femeie, TU nu ești pregătită. Ai înnebunit. Există iubire și după țiți, mi-am zis eu mie, în gând. Apoi mi-am dat seama că voi scrie un articol cu acest titlu într-o zi.
Așa îți zic și eu ție. Există iubire și după prima seară cu tata.
Ăsta e sentimentul care m-a încercat când Antonia a adormit prima dată cu tatăl ei. Îmi tot spuneam că și el are dreptul să o adoarmă, să doarmă lângă ea.
Mai rău a fost când am lăsat-o 2 zile la bunici. În a 2-a zi mă durea tot corpul. Urmează să plecăm 5 zile (de nevoie) și mă torturează gândurile.
of, si noi suntem in aceeasi faza, si la fel am simtit cand a adormit prima oara cu tatal lui. La fel si eu, după ce am fost la un curs, i-am gasit lesinati pe amandoi pe pat, picati lati. M-am intristat dar in acelasi timp mi s-a umplut inima de fericire pentru ca e gata pentru urmatorul pas. Sa doarma fara mine. Sigur, de atunci nu s-a mai intamplat minunea, ma suna mereu sa imi zica ca fara mine nu doarme. Si se tine de cuvant ,iar eu ma simt vinovata din nou. Insa mi-am propus sa scap de acest sentiment si desi EU nu sunt pregatita sa il las sa creasca, trebuie sa o fac pentru ca trebuie sa evolueze. Depinde de noi cand… Succes!
Eu eram super relaxată că picii erau cu Mircea și nu îmi făceam probleme că nu s-ar fi descurcat între ei, dar a fost foarte ciudat sentimentul pe care l-am avut când am văzut-o dormind. Dimineața s-a trezit mai devreme ca să fie sigură că mă prinde acasă. :D