– Sara, hai să te învăț să conduci nava asta. Fii atentă. Când aici scrie E-C-B trebuie să apeși pe butonul ăsta ca să treci pe pilot automat. Ai înțeles?
– Da!
Să scrii un text în timp ce asteroizii îți trec vâjâind pe lângă cap, rachetele bombardează meteoriți și se predau lecții de navigare spațială nu e cel mai ușor lucru. Dar asta e realitatea mea.
Lucratul de acasă atunci când ai copii nu e nici cool, nici zen. Cel puțin din experiența mea.
Copiii mei au un senzor special – mă rog, au mai mulți senzori speciali – care îi anunță când m-am așezat să lucrez. În principiu, oricâți alți oameni ar fi prin preajmă, numai brațele mele pot oferi alinare, numai telefonul meu poate pune muzica mult dorită, numai apa oferită de mine e bună, numai ochii mei sunt solicitați să observe mai știu eu ce joc.
Săptămâna asta mai e și vacanță. Degeaba vine bona și se ocupă de Sara că pe Alex tot eu trebuie să îl țin ocupat. Ne jucăm ce ne jucăm, îl mai invit la gătit, mai mergem afară. Câteodată îndrăznesc să sper la câteva minute de scris. Îl rog să stea la masă lângă mine și să facă ceva activități dintr-una din cărțile lui. Deschide cartea și alege o pagină. Îl văd că ridică creionul și se pregătește să scrie ceva, așa că pun degetele pe tastatură și mă pregătesc cu zel să scriu și eu primul cuvânt.
– Mami, ce zice să fac aici?
Nu e ca și cum nu ar mai fi rezolvat nșpe mii de exerciții în care trebuie să găsească diferențele între două imagini. Știe să citească suficient de bine ca să urmărească instrucțiunile și cunoaște cifrele așa că ar putea înțelege câte diferențe trebuie să găsească. Dar n-ar mai fi la fel de distractiv dacă nu m-ar întrerupe la fiecare 30 de secunde. Bine, recunosc, uneori mă lasă ”nederanjată” chiar și 2 minute. Niciodată mai mult. Să nu care cumva să mă învăț cu binele!
Articolele mele sunt puzzle-uri, în proporție de 90%. Sunt făcute din multe bucăți mici de text scrise ba de pe laptop, ba de pe telefon. Stau să recitesc ce am scris în piesele anterioare de puzzle de fiecare dată când prind momentul să mai adaug câte una. Nu mai zic că mi s-a întâmplat să îmi pierd idei sau dispoziția necesară pentru a continua un articol început astfel. Celelalte 10% sunt scrise fie dimineața devreme, când ei încă dorm, fie noaptea târziu, după ce ei se culcă și casa arată decent.
Mă resemnez cu gândul că pe la 19.00 vine soțul meu acasă, îi preia pe copii și atunci voi avea timp să scriu articolul zilei respective. Numai că după ce vine acasă mai trebuie să aștept să îmi povestească ce interesantă a fost ziua lui și să îi dau timp să mănânce pentru că, nu-i așa, e lihnit.
Poate că nu-i frumos ce zic acum, dar eu abia aștept să înceapă școala săptămâna viitoare. Asta înseamnă să am niște ore în care să pot lucra pentru noile provocări din carieră, să scriu niște fragmente mai stufoase din viitoarele articole, să citesc și să îmi văd de ale mele.
Ziceți drept, la voi cum e când lucrați de acasă? Aveți un loc al vostru? Puteți lega două fraze în liniște? Asteroizi aveți?
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Când simți că pentru tine nu e nici timp și nu e loc
Viața de mamă e ca un atrenament de fitness fără sfârșit
Concediul de maternitate nu e o vacanță de lux
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
21 Comments
Eu sunt in concediu de maternitate, insa cand tati lucreaza de acasa e mare veselie pentru noi si mare provocare pentru el. Pitica ar vrea sa verifice fiecare email si pare a se pricepe destul de bine la escalari :)) in rest, mai o grisina prin tastatura,mai liniste totala la call-uri
Face și evaluări de final de an? :))
Si la noi e haos. Eu scriu articolele in mare parte pe telefon, noaptea. Iar apoi le editez pe laptop, cate 2 cuvinte odata la cateva ore.
Nici tu nu te plictisești! 🙂
N-am asteroizi încă, dar îi aștept. 🙂
hahha -comentariul ăsta stă de vreo oră scris, acum văd că nu am apucat să dau send.
Mie mi s-a întâmplat de 2 ori în aceeași săptămână să scriu un mail și-apoi să îmi văd liniștită de treabă doar ca să descopăr ore mai târziu (singură sau printr-un friendly reminder) că nu apăsasem pe send. 😀
eu nu am asteroizi dar am Sonyc :))). un personaj de desene vechi de care eu abia am aflat. si mai am si doua pisici care se aseaza pe tastatura. in rest e fix ca la tine si ma bucur ca ai scris ca uneori imi imaginez ca alti copii stau linistiti in camera lor in timp ce mamele scriu in voie la laptop :)).
si eu astept scoala dar nu pentru ca Dante se duce la scoala, desi e bine si asa ca tot e mai linsite doar cu unul, ci pentru ca vreau sa il duc si pe Horia la gradinita macar dimineata la program scurt. am gradinita inspatele blocului si cum el tot vrea la copii, cred ca e o solutie buna. deja visez cu ochii deschisi si ma intreb ce voi face eu 4 ore doar eu cu mine… 4 oreeee!
Luuuux! Dar, auzi… Tu chiar îți imaginezi că există copii mici car stau cuminți ca mamele lor să poată sta lucra? :)))
Exclus să scriu ceva cu Antonia în preajmă indiferent dacă soțul e acasă sau nu. Scrisul e activitate nocturnă. 🙂 Tot un fel de puzzle.
Păsări de noapte ne facem! 😀
Nici eu nu pot sa scriu cu ei in preajma. La fel ca la tine, eu sunt solicitată la tot, deși poate uneori mai sunt si alți Adulți in casa. Mai prind uneori câte un respiro la pranz cand dorm, dar atunci nu sunt tot timpul in the mood pentru scris. Este intr-un mare fel oricum lucrul asta cu copiii acasă
Eu nu îmi pot imagina când vei scrie după ce vor fi 3 pui pe lângă tine. 🙂
Ma chinui sa scriu acest comentariu de aseara :)) Sincere felicitari si calde aprecieri pentru articolele faine pe care reusesti sa le scrii…intr-un mediu nu chiar propice. Cred ca e o arta care necesita mult antrenament si o gandire foarte logica sa poti scrie atat de fragmentat. Eu scriu doar la somnul de pranz al micului P. (fiindca oricum nu pot pleca de langa el) si noaptea dupa ce adoarme, pentru că nu pot să scriu decât pe nerăsuflate. Din nefericire, articolele complexe imi iau mult timp (aseara am scris 2 ore si azi am mai retusat pe aici-pe colo inca 2 :))).
Ai scris și articol și un comentariu până la urmă! Ești tare! 🙂
E la fel si noi. Nu putem sa mintim. Cate idei de articole am pierdut? Eheeee, cred ca pe cele mai bune
Mie îmi place să cred că dacă un articol vrea musai să fie scris de noi se va întoarce (ca idee sau inspirație) să ne mai tragă de mânecă. 🙂
:)) Eu nici nu îndrăznesc să mai visez că voi ajunge cu toate proiectele la zi. Și nici nu vreau să înceapă școalaaaa! :))
Așa este și la mine! Când scriu, sunt amândoi pe mine! Unul în brațe, celălalt în cârcă. Sunt veseli și cer să le pun muzică. Îi mai păcălesc puțin cu muzică pe telefon (și unde este parentingul fără tabelte, fără mobil, fără TV? Offf, mă simt vinovată!). Apoi, gata! Și astfel renunț, și scriu la ore târzii în noapte, când simt cum ochii mei mă ustură de parcă un spiriduș se culcușește acolo.
De-aș avea și eu ajutor!
Îmbrățișări! La mulți ani!
I hear you, dacă scriu ceva la desktop vine fuga și cere Zurli, vrea pipi și să o ajut, apoi vrea o carte, apă, ooorice.
E greu de lucrat cu amandoi acasa, clar 🙂
Sebi ar vrea sa jucam boardgames toata ziua. Sau sa il ajut la puzzle-uri marunte… pe care de altfel le rezolva 🙂
Nu-i frumos nici ce zic eu, dar ma gandesc la perioada cand va merge si cea mica la cresa, sa fiu singura cu sufletul meu 😀
Soțul meu îl lua pe copil și la examene la facultate, învăța cu el, în timp ce-i făcea mii de jucării sau chiar juca cine știe ce cu el. Eu, dacă nu e liniște deplină în cameră nu pot face nimic – folosind creierul, așa că atâta vreme cât a fost mic m-am întors la … goblen… Am lucrat vreo 20, până a crescut și de atunci nu m-am mai atins de ele… 🙂
Norocul meu e că nu îmi trebuie liiște deplină decât foarte rar. Nu știu ce m-aș face! :))