Azi dimineata la 09:25 s-au implinit 5 ani de Alex si implicit 5 ani in “meseria” de parinte. Primim o zi extra de concediu pentru vechimea in “munca”? 🙂

Ieri, dupa o criza zdravana de furie pe fond de oboseala si dor de mine, l-am luat in brate si l-am dus in bucatarie sa isi manance gustarea. A fost prima data cand l-am ridicat in brate de nici nu stiu de cand. Undeva intre sarcina cu multe contractii si nebunia ce vine odata cu un bebelus cumva nici nu m-am gandit sa il car in brate de colo-ncolo. Asta nu inseamna insa ca nu ne imbratisam. Numai gandul sa nu ne incolacim din cand in cand unul in bratele celuilalt si sa ne dragalim ca atunci cand era mic m-ar fi doborat. Dar ieri l-am luat in brate, cu cele vreo 110cm si mai ales cu peste 20kg cu tot. Ma tinea strans si radea. Eram intr-un familiar acasa. Spatele meu obosit si asa ar fi strigat sub greutatea lui Alex daca ar fi putut. Si ce daca?

5 ani in care am cunoscut fericirea absoluta doar uitandu-ma la el, gangurind, apoi razand, aventurandu-ne impreuna, facand glume, alergand, invatand, citind povesti si jucandu-ne. Toate impreuna.

5 ani in care am cunoscut cele mai crunte frici, cele mai apasatoare tristeti si cele mai negre clipe de furie doar ca sa vad apoi totul mai senin decat inainte.

5 ani in care am invatat sa traiesc constient si “mindful” clipe pe care sa le pot astfel pune la pastrare pentru totdeauna.

5 ani cu cele mai lungi episoade de introspectie ca sa ma inteleg mai bine, sa ma intorc la copilarie si sa caut ce a fost frumos si vreau sa dau mai departe si ce a fost…mai putin frumos si vreau sa ramana in trecut, sa imi inteleg fricile si reactiile cautand sa fiu cea mai buna mama ce pot fi.

5 ani in care, la un moment dat, m-am pus pe scris povesti despre noi, despre el, cautand experiente similare printre cei care ma citesc si incercand sa ofer o raza de lumina, un gand bun si un strop de incurajare cui are nevoie. Tot ce scriu de aproape 3 ani incoace le va ramane, candva, lor.

5 ani in care am incercat sa atingem maiestria in materie de munca in echipa, eu si sotul meu, totul doar ca sa ne fie bine fiecaruia separat, dar mai ales impreuna.

5 ani in care am facut multe bune si cateva mai putin bune. Dar sunt un om perfect de imperfect si vulnerabil, dar sunt hotarata sa invat sa fac si mai bine. Si asta e lectia pe care vreau sa le-o transmit si copiilor.

5 ani in care am inteles ca oricat de multe am invatat pana acum, mai avem cale lunga de batut impreuna si ca oricat ne-am stradui sa nu ne lasam luati prin surprindere viata va reusi totusi sa o faca. Asteptam anii urmatori, deci, ca sa mai invatam si sa descoperim.

A trecut timpul prea repede peste noi si puiul meu e deja mare. A fost prima data cand, desi ne-am fi dorit sa punctam ziua lui cea mare intr-un fel mai amplu si galagios, el ne-a spus exact ce isi si mai ales ce nu isi doreste de ziua lui. Dar despre asta va povestesc in curand.

La multi ani, pui mare! Mami si tati te iubesc… Cam pana la stele si chiar si dincolo de ele.